Multă bucurie la Crăiniceni comuna Păltiniș judetul Botoșani locul de naștere a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul

«Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit» (Romani 12, 2)

Memoria liturgică a zilei de astăzi ne pune spre cinstire pe unul din sfinții Bisericii noastre, Sfântul Ioan Iacob de la Neamț sau Hozevitul.

Constatăm, din viața acestui sfânt, că sunt două coordonate după care el și-a jalonat existența: rugăciunea și liniștea.

De aceste două coordonate are nevoie acută omul contemporan care, din păcate, se fărâmițează în grijile acestei lumi. Toți vrem să câștigăm liniștea, însă nu căutăm să o dobândim, nu facem ceva concret pentru aceasta.

Liniștea nu vine atât din faptul că în jurul nostru nu este zgomot, ci din preocuparea noastră de a renunța la patimi.

Păcatele provoacă cea mai mare gălăgie în sufletul omului. Cu cât un om este mai agitat și nervos, cu atât este un indiciu că în inima lui se sălășluiesc patimi de care, poate, nici el nu este conștient.

Omul în care este harul lui Dumnezeu, care este îndrăgostit de rugăciune – rugăciunea este mama blândeții (Sfântul Ioan Scărarul) – este un om în preajma căruia ne bucurăm să stăm; în preajma lui simțim că noi, cei care ne vedem fărâmițați, găsim liniștea.

Sfântul Ioan Iacob a iubit rugăciunea, îi erau dragi slujbele Bisericii.

Trebuie să iubim rugăciunea, pentru că ea este cel mai bun antidepresiv. Omul care se roagă capătă o limpezime a minții, nu se pierde în caruselul vieții, ci găsește sensul acesteia.

Știm, din experiența noastră, că atunci când ne rugăm, în sufletul nostru se așază liniștea, ordinea, gândurile nu ne mai rup sufletul în bucăți, ci toate capătă o stare de pace.

Sfântul Ioan Iacob fugea de tot ceea ce putea să îi provoace o distragere de la viața duhovnicească.

Oamenii aleargă înspre locurile izolate și, cu toate acestea, tot trăiesc starea de neliniște, pentru că această stare este în ei înșiși.

Trebuie să intrăm în noi înșine și să ne dăm seama că sursa oricărei neliniști este păcatul. Dacă ne vom angaja într-o luptă radicală împotriva păcatului, va veni și liniștea în viața noastră.

Părintele Episcop Ignatie a descris reacțiile pe care le nasc patimile în viața omului:

Un om agitat, nervos, nu are capacitatea de a lua deciziile cele mai înțelepte, nici în viața de familie, nici la serviciu, nici în cercul de prieteni. Nu va avea capacitatea de a pune în evidență ceea ce este esențial. Se va lăsa mânat de patimile lui și va privi lumea în funcție de ceea ce este în el însuși, va proiecta analizele lui în funcție de ceea ce îl stăpânește.

Ne dăm ușor seama de conținutul sufletului unui om, în funcție de cum relaționează cu cei din jur. Este suficient să fim atenți la modul cum vorbește, cât de repede se precipită, cât de ușor rănește pe cei din jur, cu câtă lejeritate colportează bârfe, ș.a. Din asemenea atitudini putem avea o imagine asupra sufletului acelui om.

La Liturghie nu venim să socializăm, ci venim să ne întâlnim cu Hristos – pacea noastră, care covârșește orice minte. Dacă, după două ceasuri de Liturghie, nu simțim că suntem schimbați, înseamnă că nu am știut de ce am plecat de acasă.

Omul care, după ce vine la Liturghie și se roagă, simte în inima lui un dor acut după îndreptare, după o liniște care să fie în el însuși – și oricâtă rumoare ar fi în jur, să nu îl clintească -, este al lui Hristos.

Sunt oameni care, prin fire, sunt calmi, așezați, și cu toate acestea nu sunt o sursă de liniște. Nu la o asemenea liniște se referă Părinții filocalici, ci la liniștea echivalentă cu venirea lui Hristos în inima omului, așa cum Dumnezeu i-a descoperit Sfântului Ilie pe muntele Horeb.

Profetul Ilie era o fire vulcanică, efervescentă, iar Domnul îi descoperă că nu i se va arăta nici în fulgere, nici în tunete, nici în vânt puternic, ci va simți prezența Sa în adierea de vânt lină, imperceptibilă. Sfântul Ilie a primit încredințarea că Domnul vine acolo unde este liniște. În sufletele în care este gălăgie, rumoare, Domnul așteaptă până reușim să facem liniște.

Preasfinția Sa a arătat că liniștea sufletească este sursa echilibrului real din viața noastră:

Din păcate, ne-am obișnuit cu zgomotul. Oriunde suntem, la birou, acasă, simțim nevoia să dăm drumul la ceva, să fie ceva pe fundal. Zgomotul a devenit parte din firea noastră. Noi înșine transmitem și devenim purtători ai zgomotului, îi contaminăm pe cei din jur cu această stare.

La orice oră am deschide televizorul vedem oameni panicați, agitați, stresați. Panica se amplifică pentru că este ceva neorânduit în sufletul acelui om. Este captiv unei obsesii pe care o transmite mai departe.

Ce vom face? Să fugim din lume, în pustie? Nicidecum! Să găsim liniștea din inima noastră. Atunci, oriunde vom merge, vom fi o sursă de liniște!

Acest lucru l-a făcut Sfântul Ioan Iacob!

Când suntem agitați și nervoși și ne deranjează atitudinea unui om, cea mai eficace atitudine este să ne rugăm. Pe loc! După aceea să intrăm în dezbatere cu acea persoană.

Când este o situație presantă, să ne rugăm! Apoi vom găsi și soluția.

Din păcate, suntem deja obișnuiți să ne enervăm, ne comportăm într-un fel de care, apoi, ne este rușine. Orice cuvânt batjocoritor este ca un bumerang, care vine împotriva noastră, însă nu conștientizăm, pentru că nu mai avem starea de trezvie, prin care să ne dăm seama că ceva nu funcționează cu noi.

Să căutăm, pe cât ne stă în putință, să multiplicăm liniștea în viața noastră!

Soluția ca omul zilelor noastre să nu se mai piardă în hățișul vieții, să nu mai intre într-o stare de panică pe care să nu o mai poată controla, este să se roage mai mult ” a mai spus Preasfințitul Ignatie.

M-am bucurat să mă re intalnesc cu foști colegi de facultate cu Parintele Protopop EMERIT Nicolae Crăciun de la Hârlău cu părintele Gheorghiță Păltinel ostașul vrednic al Lui Hristos Domnul de pe aceleași meleaguri , cu părintele stareț Arseine Butnaru de la mănăstirea Vlădiceni cu părintele Teodosie de la mănăstirea Zosin .

A fost o slujbă înălțătoare cu multă bucurie sufletească si desigur Sfântul Ioan a fost cel care ne-a adunat că musafiri ai lui la casa parinteasca atât de frumos așezată in apropierea Prutului ……..la locul de unde se agață harta in cui ( localitatea Crainiceni fiind cea mai nordică localitate a României )

Mulțumim Preasfințitul Ignatie care ne-a promis ca va reveni pe aceste meleaguri , Maicii Starețe că ne-a primit si Părintelui Teodosie de la Zosin cel care a organizat totul de pe aici si ne-a ospătat cu drag .

De fapt părintele Teodosie este cel care a reorganizat si modernizat acest schit într-un timp record ( 40 de zile ) întrecându- l chiar si pe ………. Stefan cel Mare care a ctitorit Voronețul in trei luni trei săptămâni si trei zile .

________________________

Prezint mai jos cateva imagini de la slujba de astăzi , câteva fotografii inedite cu Sfântul Ioan Iacob din copilărie, adolescenta , si din vremea când era tânăr monah si cateva rânduri despre viața Sfântului nostru botoșănean .

Cu smerenia si gândul că si noi călcăm astăzi în goana automobilelor drumurile străbătute cândva per- pedis de Sfântul nostru contemporan cu noi .

________________________________

VIAȚA ȘI NEVOINȚELE SFÂNTULUI IOAN IACOB – NOUL HOZEVIT

– Cuviosul Părintele nostru Ioan Iacob de la Neamţ s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. Din botez a primit numele de Ilie şi din pruncie se dovedea un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu. După şase luni de zile de la naştere, mama sa, fiind o fire bolnăvicioasă, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani, moare şi tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate. Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.

În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr!” După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!” Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ. Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim l-a primit cu multă dragoste şi, după ce l-a trimis să se închine în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător şi smerit.

Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi şi fiind iubit de toţi. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obştea Mănăstirii Neamţ, şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blândeţea şi de dragostea lui şi cugetau că este un ales al lui Dumnezeu. La 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre, împreună cu alţi doi fraţi rasofori, primind în călugărie numele de Ioan. Dorind viaţă pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin.

După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Crucea Golgotei şi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamţ, fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli. Prima ascultare în obştea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii, cât şi alţii. Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoştea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă.

Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului. Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Obişnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe, răbdând multe ispite.

Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe. În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenin- du-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa.

În luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat). Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.

La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. În sărbători mari şi în posturi Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşeau amândoi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei şi în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, unde scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.

În vara anului 1960, era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie, iar la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi. La 15 august 1980, acelaşi egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând sfintele moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul. De atunci, vin zilnic pelerini ortodocşi, şi chiar catolici, ca să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă, îl primesc. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toţi ortodocşii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul sfinţilor, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de „Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ”, fixându-i-se zi de prăznuire, 5 august, data mutării lui la cele veşnice. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Amin.PreotTeodor Ciurariu