85 de ani de la masacrul românilor de pe Prut A fost o noapte în care Dumnezeu a tăcut, iar pământul a gemut. În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, la Lunca, iarna nu a mai fost doar frig. A fost moarte. Sute de români – copii ai acestui pământ, cu frica în piept și rugăciunea pe buze – au pornit spre Prut ca spre o ultimă speranță. Nu aveau arme. Aveau icoane ascunse la piept, boccele sărăcăcioase și numele României șoptit printre lacrimi. Fugeau din calea prigoanei sovietice, din calea deportărilor, a foamei și a fricii. Fugeau să rămână oameni. Dar Prutul nu i-a trecut. Prutul i-a primit. Grănicerii sovietici au deschis focul fără avertisment. Gloanțele au secerat trupuri tinere, iar zăpada s-a înroșit ca un giulgiu sângeriu. Cei care au căzut n-au mai apucat nici să strige. Cei care au fost răniți au fost urmăriți, loviți, împușcați din nou. Unii au fost îngropați de vii. Alții, târâți în temnițe și deportați în Siberia, unde moartea venea mai încet, dar la fel de sigur. Mamele și-au pierdut fiii într-o clipă. Soțiile au rămas cu patul rece și ușa deschisă. Copiii au învățat prea devreme ce înseamnă orfania fără mormânt. Nimeni n-a plâns atunci cu glas tare. Plânsul se pedepsea cu moartea. Au trecut 85 de ani, dar rana nu s-a închis. Doare la fel. Arde la fel. Astăzi, în cimitirul din localitatea Mahala, liniștea a fost spartă doar de pași, de suspine și de trosnetul lumânărilor aprinse. Au fost depuse flori și lumânări la cele 107 cruci albe de marmură, rânduite una lângă alta ca o armată tăcută. Fiecare cruce – un nume pierdut. Fiecare flacără – o viață curmată. Lumina tremurătoare s-a așezat pe marmura rece ca pe niște frunți de martiri.
În rugăciune și reculegere, oamenii s-au adunat în jurul prof. dr. Vasile Adăscăliței, alături de Ion Dumbravă, fost polițist.Pentru cei tineri. Pentru cei care vor veni. Așa cum a spus istoricul Vasile Adăscăliței, jertfa eroilor de la Lunca nu ne adună doar ca să plângem trecutul, ci ca să nu ne pierdem demnitatea în prezent și să nu ne îngropăm viitorul în uitare. Vasile Bâcu, președintele Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina „Mihai Eminescu”, a adus „Gazeta de Herța” – nu un ziar, ci un pomelnic: evocări ale rudelor, istorii de viață, chipuri de tineri masacrați în acea noapte sângeroasă. Fiecare pagină – o rană deschisă. Iar pâinea împărțită la Căminul Cultural Ostrița–Mahala, pregătită de Elena Nandriș, soții Dumitru și Olga Zaidel, și gospodina Maria Tatarciuc, a fost ca o sfântă împărtășanie – pâine pentru cei vii și pomenire pentru cei morți fără mormânt. Masacrul de la Lunca nu este istorie veche. Este o crimă care respiră. Este dovada că atunci când adevărul este îngropat, morții mor încă o dată. La Lunca n-au murit doar oameni. A fost împușcată nădejdea. A fost îngropată libertatea. A fost răstignit sufletul românesc. 
Veșnică pomenire martirilor de la Lunca. Să nu-i uităm. Pentru că uitarea este ultimul glonț.
