În liniștea sacrală a bisericii Adormirea Macii Domnului din Vatra Hudești, lumina lumânărilor tremură ușor , creând umbre dansante pe pereți. Preoții, în hainele lor liturgice, se adună în jurul sicriului acoperit de flori și înconjurat de cei apropiați ai Părintelui Mihai Holovciuc, care a părăsit această lume. 
Citirea stalpilor începe cu solemnitatea unui psalm care se înalță în tăcere, umplând spațiul cu cuvinte de speranță și mângâiere. Fiecare verset pare să atingă sufletele celor prezenți, aducând consolare în fața pierderii. Privirile preoților se îndreaptă către stalpii care, în lumina lumânărilor, devin simboluri ale stabilității și speranței în fața durerii.
Stalpii reprezintă credința, iubirea, speranța și mila – valorile care ghidează drumul sufletelor către lumină în mijlocul întunericului pierderii. Fiecare preot citește pasaje sacre, amintindu-ne de trecerea către o viață mai înaltă și de promisiunea unei reîntâlniri în lumea cealaltă. Lumina lumânărilor, reflectată pe stalpi, devine un simbol al prezenței divine care încălzește sufletele celor îndurerați.
În timp ce citirea stalpilor progresează, o atmosferă de solemnitate și reculegere învăluie biserica. Cuvintele rostite de preoți devin ca o melodie lină, un imn al speranței care se înalță înălțând sufletele împovărate de durere. Stalpii, acum luminați puternic de lumânările aprinse, devin făclii ale credinței care luminează cărările întunecate ale durerii.
Privirile se întâlnesc în jurul altarului, iar preoții continuă să citească, aducând alinare și încredere. În înțelegerea lor profundă a suferinței umane, stalpii devin simboluri vii ale unei credințe care rezistă în fața oricăror furtuni. Citirea stalpilor se transformă într-un moment de adâncă comuniune spirituală, iar prezența divină pare să se simtă mai intens în aceste clipe.
La finalul citirii, lumina lumânărilor se estompează treptat, iar preoții încheie cu rugăciuni de binecuvântare și pace. Stalpii rămân însă, verticali și neclintiți, amintindu-ne că, chiar și în întunericul pierderii, credința și speranța rămân constante. Priveghiul se încheie, dar stalpii rămân așezați ca martori ai unei credințe care transcende timpul și spațiul, oferind sprijin celor care își plâng cei dragi.
