La un secol de la „Marea Unire”, petrecută la sfârşitul „Marelui Război”, în urma căreia a rezultat statul naţional unitar român „România Mare”, întrebările despre trecutul nostru naţional, în contextul contestării identitare româneşti, tot mai vehemente, sporesc şi devin mai incitante.
Toate popoarele sunt preocupate de propria identitate, dar la români această chestiune a îmbrăcat forme speciale. Românii, locuitori până în epoca modernă în două principate autonome supuse Porţii Otomane şi râvnite de mulţi alţi vecini, dar trăitori şi în vaste provincii ocupate de unguri, de austrieci, de ruşi şi de turci, pierduţi în mijlocul atâtor străini rapace, s-au întrebat, parcă mai mult decât alţii, de unde vin şi cine sunt ei. Până la urmă, însă, toate popoarele mici, lovite de soartă şi aflate la cheremul marilor puteri, au asemenea preocupări, transformate, uneori, în obsesii.
Însă, pentru a putea arăta cum s-a format identitatea românilor, aceasta trebuie, mai întâi, definită, iar cea mai simplă definiţie se poate formula astfel: identitatea este felul de a fi şi a simţi împreună al românilor, pe temeiul câtorva caracteristici: originea, limba, religia, cultura, teritoriul, obiceiurile, potrivit opiniei istoricului Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.
Pentru început, se cuvine a defini numele poporului nostru şi al ţării/ţărilor noastre. Numele de român şi cel de vlah (cu variante) au o sinonimie perfectă în spaţiul carpato – dunărean, alături de un sens etimologic unic (român şi vlah înseamnă acelaşi lucru, anume locuitor care se trage de la Roma, respectiv care vorbeşte o limbă provenită din latină). Românii, ca multe alte popoare, au avut două nume: unul intern, dat de ei înşişi, (rumân sau român) şi altul extern, dat de străini, cu multe variante (vlah, valah, voloh, olah, blac, ilac etc.). Ambele arată, prin etimologia termenilor respectivi, originea romanică a românilor. Termenul de român, cu varianta mai veche, rumân, consemnat în secolele XII- XIII, provine din latinescul romanus, iar termenul de vlah, apare prin secolele VII – VIII şi vine de la numele primului trib celtic romanizat, Volcae.
La fel de important este şi numele Ţărilor Române, mai ales acela de „ţară românească”, dat multor formaţiuni politice ale românilor, dar moştenit temeinic şi continuu de primul voievodat liber, situat între Carpaţi şi Dunăre. „Ţara Românească” a fost însă şi numele dat şi Moldovei în Evul Mediu, mai ales în Bizanţ, în Polonia şi la Veneţia. În acest sens, este grăitoare concepţia lui Ştefan cel Mare, care numeşte ţara românilor de la sud de Carpaţi „cealaltă ţară românească”, fiindcă prima ţară românească era chiar ţara sa, Moldova. Trebuie apoi menţionată mulţimea de ţări româneşti din Transilvania („Ţara Haţegului,” „Ţara Făgăraşului”, „Ţara Maramureşului” etc.), fapt care exprimă, alături de forme arhaice şi aproape uitate de organizare politică autohtonă, etnicitatea acelor locuri. Numele de „Ţara Românească” datează din romanitatea târzie, când a avut forma de Terra Romanesca, sinonim cu Terra Romana. Toate regiunile, cât de cât compacte, unde locuiau romanici şi apoi români, se chemau Romaniae sau Terrae Romanescae. La noi s-a păstrat şi s-a preferat, în mod tradiţional, forma a doua, analogă cu noţiunile de „ţară germană” (Deutsch Land), „ţară engleză” (Engl Land), „ţară scoţiană” (Scot Land), „ţară maghiară” (Magyar Orszag) etc. În modernitate s-a adoptat forma de Rumânia/Romania, folosită în întreg Evul Mediu, cu alte înţelesuri, apropiate de etnicitate. Dar numele de „ţară românească” nu a dispărut niciodată din limbajul cotidian şi din imaginarul românilor. Formele de „Ţară Românească şi România” sunt perfect egale şi echivalente, întocmai cum sunt „England” şi „Anglia”, „Deutschland” şi „Germania”, „Scotland” şi „Scoţia” etc.
În legătură cu identitatea românilor s-au conturat, în decursul timpului, numeroase teorii. Dacă selectăm din paleta largă a „teoriilor” doar extremele, atunci se ajunge la următoarele: 1. Românii sunt vechi de peste două milenii, fiindcă la baza lor stau traco-dacii, cel mai numeros popor din lume, după indieni, potrivit lui Herodot, „părintele istoriei”, care vorbeau latineşte, erau creştini înainte de Hristos, împânzeau Europa şi îi învăţau pe ceilalţi cultura lor înaltă şi civilizaţia superioară; 2. Românii sunt un grup etnic firav, format în epoca modernă şi contemporană (secolele XIX şi XX), din fragmente regionale, reunite în chip artificial, prin eforturile conjugate şi exclusive ale unor intelectuali şi oameni politici, influenţaţi de lumea occidentală şi prin voinţa marilor puteri. Prima „teorie” este una autohtonistă şi perenialistă în acelaşi timp, tributară regimului naţional – ceauşist, pretinzând că rădăcinile istorice ale românilor se pierd în timp, ajungând până chiar înainte de Hristos. A doua „teorie” este modernistă şi se încadrează în curentul care a fost în vogă, până nu demult în istoriografie, al „inventărilor”. În această dispută neloială, dintre perenialism şi modernism, pare că nu este cale de mijloc, deşi – după cum se ştie de la romani încoace – „calea de mijloc este cea de aur” (aurea mediocritas).
Originea se referă la modul (cum?) locul (unde?) şi perioada istorică (când?) de formare a românilor, dar şi la felul în care s-au menţinut, de-a lungul timpului. În acest context, curentele autohtoniste s-au aflat – mai ales din secolul al XVIII-lea încoace – faţă în faţă cu orientarea pro – occidentală. Altfel spus, a fost vorba despre dacism versus latinism (latinitate). Dincolo, însă, de orice controverse, este clar că românii, ca orice popor, s-au născut din mai multe elemente etnice, în urma unui îndelungat proces. Este indubitabil că nu există popoare „pure” şi popoare „mixte” sau „mixtate”, dar la aproape toate popoarele există câte o dominantă, câte un filon principal. În această cuprindere, românii trebuie definiţi ca un popor romanic (singurul moştenitor al romanităţii orientale), format ca orice popor romanic, din trei elemente etnice de bază, cărora, de-a lungul timpului, li s-au adăugat şi altele, de mai mică importanţă: elementul autohton (traco – geto – dacii), elementul cuceritor (romanii) şi elementul migrator (slavii, care au jucat în ţinuturile dunărene rolul pe care l-au jucat în vestul Europei populaţiile germanice). Dintre ele, în mod categoric, cel mai important a fost elementul cultural – lingvistic roman sau latin, dătător de specificitate, până astăzi.
Teritoriul iniţial de formare a fost la nord şi la sud de Dunăre. După anul 602, odată cu trecerea masivă a slavilor la sud de Dunăre, nucleul central de formare s-a menţinut la nord de Dunăre, romanitatea balcanică dispersându-se spre zone mai ferite, de deal şi de munte, dând naştere grupurilor româneşti balcanice.
Formarea românilor s-a derulat pe o perioadă îndelungată, începând cu secolele I-II şi sfârşind prin secolele VIII – IX, în paralel cu procesul analog al genezei celorlalte popoare romanice. Cu alte cuvinte, românii s-au format ca orice popor romanic. Ceea ce este tulburător se referă nu numai la remarcarea romanităţii românilor de către străini, ci şi la conştiinţa acestei romanităţi între românii înşişi, prin unii reprezentanţi ai elitei laice şi religioase. Astfel, există mărturii care atestă faptul că, în secolele XIV – XVI (înainte de marii cronicari de limbă română, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), anumiţi români ştiau că se trag de la Roma şi se mândreau cu acest fapt.
Vorbind despre originea noastră, un mare învăţat român, Vasile Pârvan, spunea: „Îi slăvim pe daci, pentru vitejia lor şi îi binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci, datorită lor, ne-am născut noi, miracolul românesc”.
Limba, un organism viu, are o importanţă capitală, fiindcă este un element evident pentru toţi. Limba română s-a format odată cu poporul român, din limba latină populară (vorbită în spaţiul fostei provincii Dacia, dar şi în alte zone, până la Munţii Balcani şi Marea Neagră) şi i-a servit drept mijloc de comunicare. Într-o primă fază, ea a integrat elemente ale limbii dacilor, limba română păstrând, până astăzi, in jur de 150 – 160 de cuvinte, privitoare la cadrul natural şi la vechile îndeletniciri, potrivit opiniei exprimate de profesorul I.I. Russu. Ulterior, ea a suferit o puternică influenţă slavă, care a determinat importante modificări fonetice şi de vocabular. Aceste influenţe şi altele care i-au urmat nu au schimbat caracterul fundamental romanic, (la fel ca celelalte limbi romanice: italiana, franceza, spaniola, portugheza, sarda, catalana, provensala, romanşa, dalmata), demonstrat de fondul principal de cuvinte (latin, în proporţie de 60%) şi de structura gramaticală latină a limbii române.
Latinitatea limbii române a fost remarcată, încă din Evul Mediu, de către sute de martori străini. În secolele XVIII – XX, ca urmare a modernizării societăţii, limba română şi-a îmbogăţit vocabularul latin prin neologisme şi prin precizarea regulilor gramaticale (şi-a întărit latinitatea). Un alt aspect, demn de remarcat, este faptul că, din secolul al XV-lea şi până la 1862 (în timpul lui Alexandru Ioan Cuza), limba română a folosit în scris alfabetul chirilic.
Religia sau, mai exact, confesiunea creştină căreia i-au aparţinut românii a fost cea răsăriteană (ortodoxă). Românii au fost şi sunt, de altfel, singurul popor romanic de credinţă răsăriteană, (numită, de la un timp, confesiune ortodoxă). Poporul român nu are certificat de botez, el s-a născut creştin, în mod spontan, odată cu formarea romanităţii sale, potrivit istoricului Radu Vulpe. Creştinismul a avut, la români, un caracter popular, nefiind nevoie de intervenţia factorului politic, pentru a-l impune în rândul autohtonilor, cum s-a întâmplat la alte popoare, inclusiv la cele din vecinătatea noastră: bulgari, unguri, ruşi, sârbi, croaţi. Românii s-au creştinat treptat, pe parcursul câtorva secole, de jos în sus, la fel ca ceilalţi romanici şi similar grecilor sau albanezilor (popoare sud – est europene vechi).
Creştinismul a fost cunoscut, în Dacia şi Moesia încă din secolul al II-lea, răspândirea lui în perioada stăpânirii romane fiind realizată odată cu venirea primilor soldaţi, funcţionari şi colonişti romani, unii dintre ei creştini, fără îndoială şi influenţată de politica împăraţilor romani.
După Edictul de la Milano, emis de către împăratul Constantin cel Mare, în anul 313, prin care acorda libertate de cult creştinismului (fiind menţinute, în continuare, celelalte practici păgâne), creştinarea s-a înteţit, prin misionarii latinofoni trecuţi din imperiu spre nord.
Termenii de bază ai religiei creştine sunt de origine latină: „Dumnezeu”, din Domine Deus, „duminică”, din dies dominica (ziua Domnului), „biserică”, din basilica, „cruce”, din crux, crucis, „rugăciune”, din rogationem, „creştin”, din christianus, „a boteza”, din baptisare, „înger”, din angelus, „Crăciun”, din Creationem (sărbătoare a naşterii Domnului), Paște, din Paschae etc. Organizarea bisericii în formele canonice s-a produs mai târziu, după modelul bulgarilor, creştinaţi şi organizaţi în rit bizantin, pe la 864 – 865.
De-a lungul timpului au fost mai multe încercări de atragere a românilor la alte credinţe (catolicism, protestantism etc.). Ele au eşuat, în general, cu excepţia celei de la finele secolului al XVII – lea şi începutul secolului al XVIII-lea (1697 – 1701), când românii transilvăneni au acceptat, cu condiţia păstrării ritului bizantin şi a întregului specific al credinţei, să recunoască autoritatea papei.
Cultura scrisă românească are o etapă denumită a slavonismului cultural, nu etnic, specifică Evului Mediu şi începuturilor modernităţii, receptat, mai ales, de către categoriile sociale conducătoare. Românii au fost, prin urmare, un popor romanic, de cultură slavonă: de aceea, când s-a ivit ocazia, ei au renunţat la slavonism.
Toate popoarele au avut, în Evul Mediu, limbi liturgice, de cancelarie şi de cultură, diferite de limbile vorbite. Astfel de limbi ale elitei au fost: latina, în Occident (în aria catolică) şi greaca şi slavona, în Răsărit (în aria ortodoxă).
Românii, deşi creştinaţi în limba latină, au devenit membrii ai Bisericii Răsăritene (ortodoxe), preluând, prin secolele X – XII, liturghia slavonă, sub influenţa vechilor bulgari, care şi-au organizat biserica lor, în forme bizantine, încă din secolul al XI – lea. Limba slavonă din biserică (considerată limbă sacră) a trecut şi în cancelaria domnească şi în cultură, încât primele scrieri medievale, elaborate în Ţările Române au fost scrise în slavonă, cu caracter chirilic. Slavii etnici au existat între latinofoni şi români între secolele VI – XIII, perioadă în care au fost asimilaţi, încetul cu încetul.
Renunţarea la slavonism s-a produs treptat, începând cu secolul al XV – lea – al XVI-lea, odată cu elaborarea textelor manuscrise şi tipărite în limba română. Momentul decisiv al trecerii la limba română scrisă şi la conturarea limbii române literare a fost reprezentat de munca prolifică a diaconului Coresi, care a activat mai ales în Ţara Românească şi la Şcheii Braşovului, între 1557 – 1583.
Pe baza aspectelor sus – enunţate, se desprind o serie de concluzii, care ne individualizează, ca popor (cel mai numeros), în această parte a Europei: românii sunt singurul popor romanic care poartă numele cuceritorului (simbol, de necontestat, al latinităţii noastre), singurul popor romanic moştenitor al romanităţii orientale (singurul descendent est – european al Imperiului Roman), singurul popor romanic de confesiune ortodoxă (am primit credinţa de la Roma, dar biserica am organizat-o în forma bizantino – slavă, fiind cea mai mare ortodoxie a lumii, după cea rusă), singurul popor romanic ce a utilizat limba slavonă în biserică, în cancelarie şi în cultură, singurul popor romanic care a folosit scrierea cu alfabet chirilic.
Românii, deşi s-au aflat „calea tuturor răutăţilor” şi-au croit propria soartă. Ei sunt, aşadar, prin geografie, prin limbă, prin religie, prin cultură, prin obiceiuri şi, nu în ultimul rând, prin istorie, un popor european, capabil, încă, în opinia mea, să dea „dovezi la lume” şi să aducă „odă bucuriei”, acelei bucurii care ne poate face să trăim cu demnitate, onoare şi optimism, întru iubire şi bunătate, în marea familie, a Europei unite.
Profesor de istorie, Lucian FLOREA
