Sunt clipe în care pământul nu mai e sprijin, ci durere. Zile în care cerul nu mai binecuvântează, ci pedepsește. Și nopți în care ploaia nu mai udă recoltele, ci scufundă speranțele. Hudeștiul a trăit toate aceste clipe, toate aceste zile, toate aceste nopți – deodată.
O alertă de cod roșu a venit prin RO-ALERT, cu o oră înainte de dezastru. Dar ce poate face o oră în fața unei urgii care coboară ca o fiară flămândă? Ce valoare mai au avertismentele când vântul rupe cerul în două, iar ploaia nu cade, ci izbește?
Cerul de deasupra comunei Hudești s-a înnegrit ca o rană deschisă. Norii nu au fost nori – au fost cortine ale unei apocalipse tăcute. Un negru-albăstrui care prevestea ce avea să vină: furtuna. Furtuna aceea care nu doar că a speriat, ci a sfărâmat.
Tunetele nu s-au auzit, ci au vibrat în oase. Un murmur adânc, un oftat cosmic. Vântul a venit cu forța unui blestem uitat, smulgând crengi, doborând copaci, făcând pomii să se aplece până la țărână – parcă și ei, în genunchi, cereau iertare.
Trei case au fost decopertate de acest vânt înfuriat – acoperișurile au zburat ca frunzele toamna, iar în locul lor a rămas doar cerul, direct deasupra paturilor, al fricii, al plânsului. Într-una din case, bătrâna Maria și-a strâns nepoata la piept și a spus doar atât: „Să ne ierte Dumnezeu…”. N-a mai zis nimic până dimineață.
A plouat toată noaptea. O ploaie care nu curgea, ci lovea. O ploaie cum n-a mai fost. Peste 60 de litri pe metru pătrat au căzut ca niște lacrimi ale unei lumi care nu ne mai vede. Apele au luat cu ele ulițele satului, au săpat șanțuri adânci, cratere largi, drumuri spulberate. Balastul, pietrișul, pământul au fost târâte în vale – în porți, în curți, în suflete.
Sătenii au privit neputincioși cum ulițele se transformă în râuri, iar râurile – în blesteme. Cum gardurile se frâng, cum porțile nu mai rezistă, cum fântânile se umplu cu mâl. Cei care s-au grăbit să adune saci cu haine, să tragă folii peste ferestre, n-au putut face nimic. A fost prea mult. Prea brusc. Prea nemilos.
Unii bătrâni nu au rezistat. Nu vântului, nu ploii – ci groazei. Groaza aceea tăcută care paralizează. Care te face să stai în pragul casei și să nu mai știi dacă fugi sau te rogi.
Comuna Hudești, lovită din nou. Nu e prima dată. Ani de zile s-a zbătut între promisiuni și petice, între drumuri provizorii și proiecte neterminate. Acum, tot ce s-a făcut e din nou distrus. Ulițele – rupte. Drumurile comunale – impracticabile. Infrastructura – o amintire în noroi.
Cât să mai rabde Hudeștiul? De câte ori să se reconstruiască de la zero? Câte petice să mai coasă peste rănile lăsate de natură?
„Ne-am învățat cu necazul, da’ ăsta ne-a doborât de tot”, oftează un bărbat trecut de 60 de ani, cu palmele crăpate de muncă și ochii goi de lacrimi. „Nu știu ce e mai greu… să te uiți cum îți pleacă acoperișul… sau cum îți rămâne copilul tremurând în cameră, întrebând dacă o să vină și casa după el.”
Cât costă o viață distrusă? Cât valorează o uliță smulsă? Un drum rupt, o gospodărie năruită, o fântână colmatată? Așteptăm autoritățile centrale să răspundă la aceste întrebări nu cu vorbe, ci cu fapte. Nu cu vizite de o zi, ci cu soluții de durată.
Hudeștiul nu cere milă. Hudeștiul cere dreptate. Cere să fie auzit, nu doar compatimit. Cere să fie sprijinit, nu ignorat.
Astăzi, satul tace. În liniștea de după potop, se aud doar lopetile care încarcă noroiul și plânsul în surdină al celor care nu mai știu de unde să înceapă. Dar mâine… poate mâine cineva va asculta.
