Este frumoasă, elegantă, cu ochi de o limpezime aparte. Cu toate acestea, se consideră o fire băiețoasă. Și lăcrimează când vorbește despre tatăl ei, pădurarul din Baranca, de la care a moștenit caracterul. În copilărie a jucat fotbal, iar în adolescență a intrat pentru prima dată în sală și a descoperit ceea ce până atunci mai văzuse doar în filme: karatiști luptând pe tatami, salteaua care avea să îi devină atât de familiară vreme de 15 ani. Lacrimile îi inundă iarăși ochii când își amintește de mama. ”Voința o am de la ea”, femeia care s-a întors la școală odată cu copiii ei, devenind profesoară în sat.

Cincisprezece ani de competiții, cu medalii în strălucirea cărora a adunat mii de ore de antrenamente. Într-un sport în care mulți bărbați se declară învinși, Adina Agache a învățat că mai important decât succesul este să știi să dai valoare eșecului.

Are cei mai frumoși ochi și trăsături fine, tăiate aproape sculptural pe un chip care emană blândețe, bunătate și o voioșie pe care o revarsă cu generozitate în jur. Din lacrimă în lacrimă, din vorbă în vorbă, încearcă să te convingă că așa a fost ea mereu, ”băiețoasă”. Crede și azi că pasiunea pentru karate a fost un ”dar” de la bunica.

I-a plăcut mereu matematica, dar nu a îndrăznit să viseze la o carieră de profesor. A ales Ingineria civilă în limba engleză, la Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” din Iași, apoi un Masterat în Inginerie la Universitatea Tehnică de Construcții din București, specializarea Proiectarea Clădirilor Civile și Industriale în Zone Seismice. După absolvirea facultății, i s-a propus să predea în amfiteatrele studențești. A refuzat. I-a fost din nou teamă că nu are ”vocația necesară”.

Astăzi este director într-o firmă de construcții. După 15 ani de karate la C.S. Pam*phil Center Botosani, cu competiții pe întreg globul, Adina Agache este încă îndrăgostită de sport, este pasionată de munca ei și crede că marea încercare a vieții abia urmează: antrenoratul în sala de karate. Chiar dacă astăzi, cu aceeași teamă, crede că și aceasta este o misiune pentru care nu este pregătită.

-Numele Adinei Agache a fost rostit în numeroase competiții de calibru național și mondial. Care este povestea din spatele unui succes care, iată, devine de la o vreme și motivational pentru cei care calcă pentru prima dată pe tatami?  

-Aveam aproape 17 ani, eram în clasa a XI-a la Liceul ”Mihai Eminescu” din Botoșani. Eu totdeauna am fost o fire mai sportivă. Stăteam la internat și în fiecare seară alergam în jurul terenului de sport, aflat lângă sala în care Sensei (Cătălin Pamfil, nota red.) ținea antrenamentul. La un moment dat m-a văzut și m-a întrebat ce fac, s-a mirat că alerg pur și simplu, de plăcere. Mai târziu, tot alergând, am văzut un coleg care făcea antrenament, m-am luat după el și am intrat în sala de sport. Am văzut că face karate și m-am hotărât să merg și eu. De acolo a început povestea mea.

-De fapt povestea începuse mult mai devreme, pe 13 decembrie 1991, în satul Baranca. Cum au fost primii ani de libertate postdecembristă?

-Ne bucuram mai mult de copilărie. Noi nu am avut nici prea mult, nici nu le-au lipsit multe. Părinții tind să ofere totul copiilor lor, fără să se gândească la consecințe. Nu nu am avut astfel de părinți, pentru ce primeam trebuia să muncim. Mai am un frate mai mic cu trei ani și jumătate, avem o relație foarte bună. Tata era pădurar. Mama era casnică, înainte de 1989 nu apucase să își termine liceul, dar mai târziu a finalizat studiile. Mă gândesc acum că voința asta o am de la ea.

-Și de la tata?

-De la tata am luat impulsivitatea, ceea ce nu este neapărat un lucru bun, dar și modalitatea de a spune lucrurilor pe nume. Nu fără filtru, dar dacă am ceva pe suflet spun. Am învățat în timp să mai cosmetizez spusele, să nu rănesc, la început eram mai dură. Și nu mă supăr foarte ușor, asta tot de la tata. Mi s-a spus, de altfel, că îi semăn tatei la caracter și impulsivitate și mamei la voință și inteligență.

-Voință, caracter, inteligență… Toate acestea se regăsesc atât în viața de sportiv, cât și în cea profesională. Până la ce vârstă ați crescut acolo, în Baranca?

-Până în clasa a V-a. Mama începuse studiile la seral, pentru a termina liceul. A fost un model pentru mine faptul că mama s-a ocupat de educația ei. Pentru că mai târziu a făcut și facultatea de istorie-geografie și a intrat profesor suplinitor la noi în sat. Un exemplu de voință pentru mine!

-Ne întoarcem la ziua în care Adina Agache intra în sala de sport a Liceului ”Mihai Eminescu”, la cursul de karate susținut de Sensei Cătălin Pamfil…

-Am fost atrasă din prima de ceea ce vedeam. Despre karate știam doar din filme. Și mi se părea fascinant totul. Am început antrenamentele. Aveam atunci 17 ani, cam cu un an înainte murise bunica. Și mă gândeam mereu că, poate, bunica mă purtase cumva spre sala de sport.

-Pentru o fată care începe cursul de karate la 17 ani nu a existat și frustrarea începătorului, mai ales că sportivii încep cariera încă de pe la 4-5 ani?

-Ba da! Eram complexată de faptul că eram mare și nu știam nimic, lângă mine copiii mici erau avansați, plus că eu venisem în noiembrie, iar grupele de începători erau din septembrie. Cu toate acestea, nu am avut niciodată vreun gând de abandon, de renunțare.

-Până când a fost greu?

-Cam un an de zile sau mai puțin, până la primul examen de centură. M-am descurcat destul de bine!

-Vă mai amintiți prima competiție?

-La Cupa Reghin. Acolo am simțit că îmi place cu adevărat ceea ce fac! Se întâmplă ca mulți dintre cei care vin de mici la karate, pe la 17-18 ani să se lase. Eu am ales să fac acest sport, nu am fost împinsă de la spate. Nu am renunțat nici când am avut bacalaureatul, nici alte examene. La sală mă relaxam, iar când reveneam temele mergeau parcă mai bine.

-Ați recunoscut că, la început, nu știați decât din filme despre karate. Mulți dintre noi vedem acest sport doar din exterior, fără să îi cunoaștem subtilitățile. Dacă vine un adolescent de 17 ani și vă întreabă, astăzi, ce înseamnă să faci karate, cum i-ați vorbi?

-Trebuie în primul rând să îți placă. Eu am fost, oricum, o fire mai băiețoasă și simțeam că trebuie să îmi canalizez energia către ceva. M-a fascinat și faptul că aveai oportunitatea de a te lupta, dar fără să accidentezi pe cineva, fără să dai drumul furiei, ci să fii într-un permanent autocontrol. Pe mine mă ajută și astăzi faptul că, atunci când ies de la muncă, vin la antrenament și țip în voie, e o eliberare a unui stres, a unei furii pe care o canalizezi controlat. La început probabil nu conștientizam asta.

-Vorbim despre un sport care, deși teoretic se bazează pe luptă, nu are nimic de a face cu agresivitatea.

-Nu, nu este vorba despre agresivitate. La primele antrenamente, Sensei ne-a atras atenția că avansat în karate nu este cel care dă mai tare, dimpotrivă. Cu cât te controlezi mai bine și cu cât stăpânești mai bine tehnica, cu atât loviturile sunt mai elegante (la modul tehnic, care ține de viteză, dificultate, forță), astfel încât să nu lovești adversarul.

-În acele fracțiuni de secundă în care îți calculezi lovitura, mai ai timp să conștientizezi, simți unde se află granița dintre sport și agresivitate?

-Da, e important să conștientizezi. Ai timp, dar asta doar ca o consecință a antrenamentului. La început nu conectezi mintea la mișcare, dar perfecționând tehnica înveți să controlezi. Analizezi adversarul, înveți să lovești când trebuie, să găsești timing-ul perfect. A reacționa nu înseamnă întotdeauna a ataca, de exemplu, ci și a te retrage, a face eschive. Este vorba despre strategie. Este și o maturitate.

-Cât de importantă este autoapărarea, mai ales în cazul unei fete? Bănuiesc că nu vorbim doar despre siguranța corporală, ci și de atitudine, de ceea ce transmiți unui posibil adversar…

-Eram în clasa a XII-a, făceam pregătire la engleză pe undeva pe strada Bucovina. Mergeam cu o colegă și mai mulți băieți s-au luat de noi. Ne-au înconjurat, unul dintre ei s-a apropiat de mine, nu știu cum, dar imediat i-am întors mâna la spate, i-au căzut ochelarii și ceilalți băieți au început să râdă. Reacția mea, desigur, a venit din siguranța pe care o aveam, dar mai mult cred că am transmis că nu îmi este frică. Contează foarte mult cum te percepe celălalt, să transmiți că nu îți este frică… Asta nu înseamnă că nu ți-e frică sau că chiar nu ți se poate întâmpla ceva, pentru că mie mi-a fost frică, recunosc. Dar am arătat că pot face ceva, orice, putea să fie țipat sau altceva. Apoi, când am judecat la rece, am realizat că erau 5-6 băieți, puteau să mă mănânce pe pâine cu tot ce știam eu… Dar a fost, probabil, vorba despre atitudine. Nici în viața de zi cu zi nu trebuie să arăți că îți este teamă. Și în meciuri se vede. Dacă într-un meci intram descurajată, pentru că simțeam adversara mai pregătită, am văzut că nu mai acționam la fel. Dacă, în schimb, intram încrezătoare, aceeași stare o transmiteam și controlam meciul.

”Nu am vrut să dau atâția ani de muncă pentru viața în America”
-A venit facultatea, apoi masterul… Ați rămas fidelă sportului?

-Patru ani de facultate, doi de master. Facultatea de Construcții la Iași, masterul la București. De la Iași mai veneam acasă, la antrenamente, la competiții, dar cu pregătirea precară, este adevărat.

-De ce Facultatea de Construcții? Sau avea și asta legătură cu firea băiețoasă a adolescentei de la 17 ani?

-Visam să dau la Poliție, tata mă îndrepta și către Silvic. Apoi am aflat că la Poliție era limită de înălțime. Era limita de 1,62 m, eu aveam 1,59 m. Părinții mi-au spus să fac ce cred eu că e mai bine. Sfatul cel mai bun, până urmă, l-am găsit la Sensei. Mi-a spus să mă gândesc la ce sunt bună. La matematică, i-am spus, dar nu vreau să devin profesor pentru că nu am vocația necesară. Atunci alege ceva palpabil, mi-a spus Sensei, mergi la Construcții. Vei fi mândră când vei trece pe lângă o clădire și o să știi că ai participat și tu. Cred că m-a convins modul în care a spus-o, a făcut să fie interesantă această imagine din viitor pentru mine. Și am ajuns la Construcții, nici nu am mai depus dosarul în altă parte, am făcut facultatea în limba engleză.

-La fel de surprinzător, a urmat apoi un master în proiectare seismică…

-Am învățat lucruri noi, desi informațiile sunt utile în zone seismice și în proiectare. Toți se plâng astăzi de materiile de la școală, de matematică, de chimie… Ai nevoie de cunoștințe generale, toate acestea te învață să gândești. Am învățat foarte multe lucruri noi, pe care nu le-am folosit, dar m-au făcut să gândesc.

-Mai întâi fotbal, apoi karate și Construcții. Dacă ați fi din nou la 17 ani, ați face aceleași alegeri?

-Da! Sunt bine cu alegerea făcută. Este foarte mult de lucru, dar așa este în orice domeniu. Mi-a venit și o confirmare, în facultate, că chiar mă pricep la asta. Nu sunt cea mai bună, sunt mulți mai buni decât mine, dar mă autodepășesc.

-Ați fost și în America, printr-un program Work and Travel foarte popular pentru studenți.

-Da, este o modalitate de a lua contact cu țara respectivă. Muncești și vizitezi. Am avut oportunitatea de a vizita America. Au fost colegi care au rămas acolo, dar eu nu m-am simțit atrasă. Terminasem un master, muncisem mult în România, nu am vrut să dau atâția ani de muncă pentru viața în America. Acolo lucram la un supermarket, m-am gândit dacă vreau să renunț la meseria de inginer din România, pentru care muncisem, pentru o muncă necalificată în America. E vorba despre alegere. Eu cred că se poate și în România.


”Un eșec te ajută să gestionezi mai bine o situație, să îmbunătățești ceva”
-Cât a durat până când Adina Agache a devenit inginerul Adina Agache?

-Am lucrat mai întâi la o firmă în Botoșani, acolo am descoperit că pot să mă descurc și că sunt capabilă. Când am ajuns la actualul loc de muncă am văzut că pot mai mult. Că știu să gestionez situațiile, să fiu calmă, am cunoscut oameni din diferite firme…

-Sunteți director tehnic într-o firmă de construcții cu mulți angajați, o firmă care se află chiar în top nu doar în Botoșani. Ați preluat ceva din karate în această funcție de director tehnic?

-Cred că această capacitate de a te plia, de a te controla. Contează foarte mult să nu acționezi impulsiv atunci când comunici cu ceilalți. Te ajută și faptul că deții cunoștințe, informații solide. Dar e mai mult plierea în funcție de situație, care vine mult din sport. Putem să asemănăm munca, zic eu, cu luptele din karate.

-Lupte care înseamnă și victorie, și eșec?

-Exact!

-Cum gestionează un sportiv eșecul din plan profesional?

-Am învățat, cred eu, din karate, că un eșec te ajută să gestionezi mai bine o situație, să îmbunătățești ceva. Cel mai mult contează să nu te lași, să nu cedezi. Chiar dacă nu ai rezultate foarte bine, pentru că eu pe plan international nu am rezultate memorabile.


”Lecția cea mai important este că, după toate înfrângerile, nu trebuie să renunți”
-Care a fost cea mai frumoasă medalie pentru karatista Adina Agache?

-Nu cred că a fost o medalie, cred că a fost locul 13 la un Premier League, în Spania. O competiție de nivel mondial, am luat locul 13 și cred că am fost puțin peste 90 de participanți. Eram un pic și bolnăvioară atunci, doctorul îmi spusese să stau acasă că am pneumonie interstițială. Am mers și cred că atunci am câștigat cele mai multe meciuri din toată cariera mea. Am simțit că m-a ajutat și Dumnezeu atunci. Apoi la Balcaniadă, în primii ani de competiții… Oricum, lecția cea mai important este că, după toate înfrângerile, nu trebuie să renunți.

-Ce înseamnă victoria în karate?

-Să nu ți-o iei prea mult în cap! Pentru că în următoarea competiție poate să se întâmple o cu totul și cu totul altă poveste. Azi ești și sus și mâine să te întreacă un junior abia trecut la seniori. Și el să fie mai bun decât tine. Se poate întâmpla orice, mai ales în competițiile de talie mondială!

-Sunt karatiștii competitivi? De obicei sportul naște patimi, pasiuni extreme.

-Cu toții avem demonii noștri, fără îndoială că suntem competitivi. Dar doar cât suntem pe tatami, nu în afara meciului. Există admirație, dar și regretul acela că tu nu ai fost destul de bun ca celălalt. Ce e în competiție rămâne acolo. ”Răutatea” de pe tatami înseamnă hotărâre, e un mod de a-ți crește forța, de a fi autodeterminat, de a te autosusține.

 

”A fost mereu o disciplină a vieții”
-32 de ani în decembrie, așadar. Visați și la o familie, la o viață liniștită, cu copii în jur?

-Da, de aceea mi-am și propus ca acesta să fie ultimul an în care particip la competiții. Am nevoie de timp pentru mine, să îmi găsesc activități noi alături de persoane de vârsta mea. Mi-am dedicat timpul muncii și sportului, pentru că nu am lipsit de la antrenamente, oricât de mult aș fi avut de lucru.

-Adina Agache, director într-o firmă importantă, dar și sportivă cu medalii în competiții naționale și internaționale. Aceste lucruri nu se pot realiza fără echilibrul care duce la performanță…

-Am simțit mereu că le pot face pe amândouă. Așa cum am simțit și în liceu, și în facultate. A venit și din iubirea pentru sport.

-Și totuși acum, când vă gândiți și la o familie, aveți curajul să spuneți pentru prima dată că nu le puteți face pe toate?

-Am simțit că am acordat foarte mult timp muncii, foarte mult timp sportului. Există, recunosc, și o presiune socială. Apoi, recunosc că intervine și epuizarea din planul profesional…

-Nu vorbim despre situații precum cea a fetelor de la canotaj, de pildă, care fac doar antrenamente și beneficiază de o întreagă logistică, plus preparatori, medici etc.

-Așa este, cu o echipă în spate care îți face și un program… Noi ne-am autogestionat, pentru că am vrut noi să avem rezultate. Cariera sportivă s-a și pliat pe modul meu de a fi. Eu nu am fost niciodată omul care să iasă în cluburi, să bea… A fost mereu o disciplină a vieții.

-A mai existat o atracție către alt sport?

-Am făcut fotbal, dar înainte de karate, jucam în echipa școlii, la Darabani. Alceva nu. Dansuri mi-ar fi plăcut să mai fac!

-Fotbal, karate, inginerie în construcții. Într-o femeie delicată, frumoasă, care se autodefinește ca fiind ”băiețoasă”. Unde se ascunde fărâma de feminitate?

-Poate cântatul… Cred că și Sensei mi-a insuflat acest lucru, în cantonamente. El cântând la chitară, am cântat deseori cu el. Destul de bine, cred eu. Mă gândisem chiar să iau lecții de canto, dar nu am avut timp. Poate de acum… Nu cred că sunt chiar așa de băiețoasă, dar e drept că am o latură mai masculină, mă simt eu mai în siguranță atunci când pot să controlez lucrurile. Mă documentez mereu înainte de a merge undeva, nu vreau să fiu luată niciodată pe nepregătite. Pe lângă cântat, ca trăsătură feminină, cred că am fost mereu empatică, de asta și plâng ușor. Apoi modalitatea de a trata lucrurile, la muncă, de exemplu. De a și asculta ce au oamenii de spus, de a încerca să te pui în locul lor și să nu reacționezi la primul impuls.


”Cam toată viața mea au fost numai lecții de la Sensei”
-Să ne întoarcem la Sensei, de la care am și pornit această poveste. Care a fost cea mai frumoasă lecție primită de la Cătălin Pamfil?

-M-a îndrumat mereu în cariera mea profesională. Și când am plecat în America m-a sfătuit să nu plec înainte de a-mi susține examenul de final. L-am ascultat și astăzi cred că a avut dreptate. Cam toată viața mea au fost numai lecții de la Sensei, cred că ne și asemănăm puțin, și el are modalitatea de a spune lucrurilor pe nume, dar cu mai mult tact decât mine. Apoi, să nu judeci oamenii, de a-i accepta așa cum sunt. Au fost multe situații în care mi-a atras atenția și mereu a avut dreptate. Așa am învățat că nu este întotdeauna despre ceea ce văd. Se spune că ceea ce vezi tu cu ochii tăi este adevărat, dar nu despre asta este vorba, dimpotrivă, este despre ceea ce nu vezi sau despre ce nu lasă oamenii să se vadă. Uneori, Sensei pare că te judecă, dar de fapt te face să te gândești la niște lucruri la care nu te-ai fi gândit până atunci. Îți schimbă complet perspectiva. Am învățat să mă pun în locul celuilalt și să nu judec niciodată. Mai are o vorbă Sensei: nu ești tu în măsură să arunci cu piatra!

-O vorbă care ne duce în creștinism. Ce rol joacă rugăciunea în acest amalgam? Noi vedem uneori un sportiv care își face cruce înaintea unei competiții. Există Dumnezeu în sport?

-Ai mare nevoie să nu te simți singur acolo, pe tatami. Există Dumnezeu în sport! Aminteam de acel loc 13 în Premier League, când teoretic șansele păreau toate împotriva mea. Și atunci am știut că acolo a fost momentul meu, a fost Dumnezeu acolo. Pe mine m-a surprins, ceva s-a întâmplat, nu a fost vorba despre noroc. Mi-am dat seama atunci că am reușit pentru că nu am renunțat. Și că trebuie nu numai să ceri, ci și să mulțumești. E important să nu te simți singur pe tatami, iar inspirația clar vine de la Dumnezeu. Și în momentele de relaxare, și de încrâncenare. Nu sunt o fire foarte religioasă.

-Îl simțiți pe Dumnezeu alături, spuneți. Cât de important este să îți simți și antrenorul alături, într-o competiție?

-Foarte important!


”Am mare încredere în Vlad”
-S-a întâmplat să concurați fără ca antrenorul să fie în sală?

-S-a întâmplat. Te simți deznădăjduit. Nu neapărat din faptul că nu ai experiența necesară pentru a trece prin acele competiții, ci din faptul că te-ai obișnuit cu sfaturile, că ai încredere când este acolo și că, dacă tu nu vezi anumite lucruri, el de pe margine le percepe altfel. Am sesizat faptul că, dacă este altcineva în scaunul acela de antrenor, eu nu îl aud. Aud doar vocea lui, e o conectare totală. Ai petrecut atâtea momente în sală, ai încredere că îți dă cele mai bune sfaturi, îți spune de bine când e de bine și de rău când e de rău. În meciuri îl aud doar pe el. Și pe Vlad (Vlad Pamfil, campion mondial la karate, nota red.), cu care am de asemenea o conexiune pentru că noi facem antrenamentele împreună. Ne dăm sfaturi, ne corectăm, el are experiență mai mare decât mine. Am mare încredere în Vlad, pentru că îl văd cum luptă, îi văd maturitatea, l-am văzut crescând de mic. Pe el și pe Sensei, sunt singurii pe care îi aud în timpul competiției. Alte voci nu recunosc. Dacă sunt doar eu mă aud pe mine.

-Un regret după 15 ani de karate?

-Nu regret nicio clipă că m-am apucat de acest sport. Îmi place foarte mult. Poate faptul că simt că nu am vocație pentru a antrena copiii. Iubesc copiii, dar parcă nu simt că am răbdarea lui Sensei. Sau cum se face el iubit… Mă iubesc copiii, știu, dar parcă nu e la fel. Am impresia că nu mă pricep, că nu sunt destul de bună pentru a antrena. Și faptul că nu am reușit să urc mai mult pe plan international.


Palmaresul Adinei Agache:

 

Cupa Veneției 2015 – BRONZ

Karate 1 Serie A – Salzburg 2019 – Locul 13

Karate 1 Serie A Guadalahara 2018 – Locul 9

Cupă României – COSR Izvorani 2015 – AUR

Turneul Campionilor -Memorial ”Gabriel Suciu” 2015 – AUR

Campionatul European de Karate Shotokan ESKU 2015 – BRONZ

Campionatul Național de Karate Shotokan ESKU 2015 – BRONZ

Campionatul Național de Karate Interstiluri WKF 2018 – BRONZ

Campionatul Național de Karate Shotokan ESKU 2018 – AUR

Campionatul European de Karate Shotokan ESKU 2020 – ARGINT

Campionatul Național de Karate Shotokan ESKU 2021 – AUR

Campionatul Național de Karate Interstiluri WKF 2022 – BRONZ

Campionatul Național de Karate Shotokan ESKU 2022 – AUR

Campionatul Național de Karate Shotokan ESKU 2023 – AUR

Campionatul European de Karate Shotokan ESKU 2023 – ARGINT







sursa https://stiri.botosani.ro/