A fost mai mult decât un director. A fost o partitură vie, un dirijor al cuvântului, un crainic cu glas de lumină care, timp de 15 ani, a transmis nu doar informație, ci inspirație. La Școala Populară de Arte „George Enescu” din Botoșani, Liviu Andronic nu a condus o instituție, ci a scris o simfonie a sufletului românesc.
Cu voce caldă și rostire limpede, a fost prezentatorul discret dar rafinat al unui spectacol cultural continuu, în care fiecare notă a sunat a respect, a muncă și a iubire pentru artă. Nu a fost doar un om al vorbelor, ci și un arhitect al faptelor. A ridicat din tăcerea zidurilor un templu al talentelor, acolo unde muzica, dansul, artele vizuale și tradiția și-au dat mâna sub o baghetă nevăzută, dar mereu prezentă: pasiunea.
Liviu Andronic nu a fost doar conducătorul unei școli. A fost puntea dintre generații, puntea dintre tradiție și modernitate, vocea caldă ce a prezentat cultura nu ca pe un discurs festiv, ci ca pe un cântec de leagăn pentru sufletul comunității. A știut să dea cuvântului greutate fără a-l împovăra, iar respectului – eleganță fără rigiditate.
Astăzi, când cortina cade peste un act din cariera sa, nu asistăm la o retragere, ci la o transformare. Artistul nu iese din scenă, ci pășește în culise pentru a inspira din umbră, cu aceeași noblețe. Spune că „pensiunea nu este de el” – semn că focul din inimă nu se stinge odată cu o funcție, ci continuă să ardă în alte forme.
Într-o lume grăbită și adesea gălăgioasă, Liviu Andronic a fost vocea care a spus clar, elegant, profund. A fost prezentatorul propriei sale misiuni – una trăită cu dăruire, cu profesionalism, cu artă. A lăsat nu doar un loc liber, ci o moștenire: aceea a decenței, a curajului de a înfrumuseța, a darului de a construi pe tăcere și armonie.
Să-i fie cuvântul ecou și pilda far pentru cei ce vin după el. Iar noi, cei care am ascultat și înțeles muzica tăcută a muncii sale, nu putem decât să-i spunem: Mulțumim, maestre al cuvintelor și al faptelor! Scena rămâne mai bogată, pentru că ați trecut pe ea.
