România a fost, mult timp, o clădire cu holuri lungi. Cu uși închise, cu dosare groase, cu oameni obosiți stând la coadă nu pentru drepturi, ci pentru răbdare.
Pentru persoanele cu dizabilități, acest stat nu era doar greoi. Era umilitor.
Legea nr. 233/2025 este momentul în care cineva a aprins lumina pe coridor și a spus simplu: ajunge.
Această lege nu ridică statui și nu rostește discursuri. Ea face ceva mult mai rar în politica românească: ia o povară de pe umerii oamenilor.
Până ieri, drepturile persoanelor cu dizabilități erau ca niște litere risipite prin legi, hotărâri, ordine și note de subsol. Cine le știa, le avea. Cine nu, le pierdea.
Nu din rea-voință, ci din epuizare.
Legea 233/2025 adună aceste litere într-o singură frază clară.
Certificatul de handicap nu mai este un bilet de intrare într-un labirint, ci vine cu o hartă:
– transport gratuit
– scutiri de taxe
– locuri de parcare
– indemnizații și facilități
Totul, într-un singur document.
Fără interpretări. Fără explicații umilitoare. Fără „nu știm”.
Poate cea mai mare schimbare nu este una administrativă, ci una de filosofie.
Statul, pentru prima dată, își mută picioarele.
Dosarul merge. Omul rămâne.
Comisia de Evaluare transmite documentele. Instituțiile comunică între ele. ANAF, DGASPC, casele de pensii, primăriile – toate primesc informația fără ca beneficiarul să fie curierul propriei neputințe.
Este o schimbare tăcută, dar uriașă.
Pentru că demnitatea nu se anunță. Se practică.
Inițiativa aparține deputatului PNL de Botoșani, Eduard Mititelu, un politician al generației care nu mai acceptă „așa se face”.
Este o lege născută nu din birou, ci din realitate. Din întâlniri. Din nemulțumiri. Din oboseala celor care au fost nevoiți să dovedească, iar și iar, că au dreptul la sprijin.
Faptul că legea a fost construită împreună cu Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități și votată transversal, de toate partidele, spune un lucru rar:
când politica tace, umanitatea poate vorbi.
Legea 233/2025 nu promite miracole. Nu vindecă. Nu repară tot.
Dar face ceva esențial: încetează să mai rănească.
Schimbă relația dintre stat și persoanele cu dizabilități din una de suspiciune în una de respect.
Dintr-o luptă, într-un parteneriat.
Este genul de lege care nu se vede în aplauze, dar se simte în viața de zi cu zi.
În mai puține drumuri.
În mai puține lacrimi.
În mai mult timp pentru viață.
Eduard Mititelu nu a construit o poveste. A construit o procedură care funcționează.
Iar uneori, cea mai mare formă de curaj în politică este să faci lucrurile simple, clare și drepte.
Legea 233/2025 este dovada că statul poate coborî de la ghișeu.
Și, măcar din când în când,
să se așeze lângă om.
