La Putna, acolo unde pietrele vorbesc cu istoria și brazii par aplecați în veșnică rugăciune, duminică, 14 decembrie 2025, liniștea a fost mai grea decât oricând. Nu era liniștea păcii, ci liniștea aceea apăsătoare care se așază după plâns, când lacrimile nu mai au putere să cadă.
Pentru aproximativ 250 de militari ucraineni de etnie română, fii ai Bucovinei și ai sudului Basarabiei istorice, clopotele Mănăstirii Putna au bătut ca pentru niște frați plecați prea devreme. Lor li s-au alăturat, în rugăciune, cei aproximativ 150 de dispăruți pe câmpul de luptă – nume fără mormânt, chipuri fără cruce, dureri fără răspuns.
Curtea mănăstirii s-a transformat într-un cimitir al privirilor. Panouri cu portretele celor căzuți au fost așezate ca niște ferestre spre o viață frântă. Ochii lor – unii tineri, alții obosiți înainte de vreme – priveau înapoi spre părinți, soții, copii. Erau priviri care nu mai cer nimic, dar spun totul: războiul nu ucide doar trupuri, ci rupe familii, șterge viitoruri, mută durerile în veșnicie.
Drumul spre Putna a fost, pentru mulți, un drum al ultimei speranțe. Părinți și rude au venit din Cernăuți, din Roșa și Roșa Stânca, din Dinăuți, Horbova, Berestea, Culiceni, Storojineț, Dranița/Șendreni, Molnița, Ostrița, Nesvoia, Noua Suliță. Au venit și de mai departe, din Odesa sau Harkov, purtând în piept fotografii și în suflet întrebarea care nu mai are cui să fie adresată: de ce?
Slujba de pomenire a fost oficiată de Preacuviosul Părinte Stareț Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna, alături de un sobor de preoți din nordul și sudul Bucovinei. Cuvintele sale au fost simple și grele, ca o cruce dusă pe umeri de o comunitate întreagă. A vorbit despre jertfă, dar și despre rănile nevăzute ale românilor din regiunea Cernăuți – despre lupta pentru limbă, pentru școală, pentru biserică, pentru identitate. Pentru că, uneori, războiul nu se poartă doar cu arme, ci și cu uitare.
Despre sacrificiul celor căzuți a vorbit și Marin Gherman, președintele Centrului Media BucPress, unul dintre organizatorii evenimentului, subliniind că acești oameni nu sunt doar statistici într-un conflict, ci destine românești frânte sub steag străin, dar cu inimă de acasă.
Durerea a prins glas prin cântec. Corul Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu a adus la Putna o muzică ce nu a mângâiat, ci a adâncit emoția – ca o rană curățată fără anestezie. Fiecare notă a fost o lumânare aprinsă pentru cei care nu se mai pot întoarce.
Comemorarea a fost organizată cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, de către Centrul Media BucPress, Societatea „Valea Prutului” și regizorul Mihai Grosu, reprezentant al Societății „Mihai Eminescu” din Cernăuți. Dar, dincolo de organizatori, adevărații „slujitori” ai acestei zile au fost mamele îmbrăcate în negru, tații cu spatele încovoiat și copiii care încă mai așteaptă.
La Putna, duminică, nu s-a vorbit despre victorie. S-a vorbit despre pierdere. Despre români care au murit apărând o țară aflată în război, dar care și-au dus cu ei limba, numele și credința. Clopotele au bătut lung, ca un plâns colectiv. Iar în aer a rămas o întrebare dureroasă, fără ecou: câți mai trebuie să cadă până când pacea va învăța să vorbească și în românește?
