Sunt îmbrățișări în care nu mai bate o inimă. Doar o fotografie, ținută cu amândouă mâinile, aproape de piept. Acolo unde odinioară adormea un copil, astăzi se odihnește rama unui portret. Iar între chipul din fotografie și chipul mamei încape o despărțire pentru care nicio limbă a lumii nu are cuvinte îndeajuns.
Sâmbătă, 24 octombrie, Mănăstirea Putna a primit, pentru al treilea an, familiile românilor din Ucraina care și-au pierdut viața în război și pe cele care încă așteaptă vești despre cei dispăruți. Mame, tați, soții și copii au venit să așeze în rugăciune numele celor dragi, purtând cu ei fotografii și o durere care nu încape în hotarele unei singure țări.
Pentru unele mame, drumul până aici a fost un drum al pomenirii. Pentru altele, al speranței care încă nu se lasă stinsă. Sunt femei care știu unde să aprindă o lumânare și femei care încă nu știu dacă trebuie să-și plângă copilul sau să-i pregătească întoarcerea.
În această așteptare fără răspuns, fiecare zi poate dura cât o iarnă.
Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, slujba de pomenire a fost săvârșită la mănăstirea voievodală, unde părintele stareț, arhimandritul Melchisedec, a citit numele a 337 de militari căzuți pe front și ale altor 98 dispăruți fără veste. În rugăciune au fost cuprinși și românii din regiunile Odesa și Transcarpatia ale căror vieți au fost curmate de război.
În spatele fiecărui nume rostit se află o casă. O mamă care recunoaște pașii fiului chiar și după ani de absență. O soție care a păstrat ultima fotografie împreună. Un copil pentru care cuvântul „tata” a devenit o întrebare dureroasă.
Războiul îi adună pe oameni în bilanțuri. Cei de acasă îi păstrează în amănunte: felul în care zâmbeau, o vorbă spusă la plecare, locul lor la masă. Pentru o mamă, fiul rămâne și omul matur din uniformă, și pruncul căruia îi veghea somnul. Pierderea lui le rănește pe amândouă deodată: femeia de astăzi și mama tânără de odinioară.
La Putna, rugăciunea a ținut locul cuvintelor pe care cei veniți nu le-au mai putut rosti.
Părintele stareț Melchisedec le-a vorbit familiilor despre înviere, despre viața veșnică și despre datoria celor rămași de a sta aproape de oamenii încercați de despărțire. În asemenea clipe, apropierea înseamnă uneori să asculți. Să rămâi lângă cineva fără să-i ceri să fie puternic. Să înțelegi că o mamă poate merge, poate vorbi, poate răspunde celor din jur, în timp ce o parte din ea a rămas pentru totdeauna în ziua în care a primit vestea.
Comemorarea a fost posibilă prin implicarea reprezentanților comunității românești din Ucraina: Societatea „Golgota”, condusă de Vasile Rauț, Centrul Media BucPress, reprezentat de Marin Gherman, Societatea „Valea Prutului”, condusă de Serghei Bărbuța, Asociația „Basarabia” a românilor din regiunea Odesa, condusă de Anatol Popescu, și Mihai Grosu, din partea prezidiului Societății „Mihai Eminescu” din Cernăuți. Efortul lor a făcut posibilă venirea la Putna a familiilor îndoliate.
Alături de acestea s-a aflat consulul general al României la Cernăuți, Irina Loredana Stănculescu. Cuvinte de mângâiere au rostit și reprezentanți ai societăților românești, între care Marin Gherman, Anatol Popescu, Vasile Rauț și Nicolae Șapcă.
O lumină aparte au adus copiii ansamblului vocal „Armonii horbovene” din comuna Ostrița, îndrumați de Nadejda Prescuri, sprijinită de Silvestru Grădinaru și de părinți. Cântecele și poeziile lor pentru pace au răsunat în biserica mare a mănăstirii.
În fața mamelor care își plângeau fiii, glasurile copiilor au făcut și mai limpede rostul rugăciunii pentru pace: dreptul fiecărui copil de a crește cu părinții aproape, al fiecărei mame de a-și vedea fiul întorcându-se acasă.
Apoi, în fața standurilor cu portrete, durerea a căpătat din nou chipuri.
Maria și Alexandru Budean și-au privit fiul, Dumitru, din Costiceni. Tatiana Bezuz, alături de fiica Anastasia, s-a rugat pentru Vasile Bezuz. Claudia Moldovan l-a plâns pe Ruslan, iar Rodica Hagiu, pe fiul său, Ilie.
Fotografiile păstrează o tinerețe pe care timpul nu o va mai schimba. Părinții vor încărunți, copiii vor crește, anotimpurile vor trece peste case. În portrete, cei plecați vor avea mereu aceeași vârstă.
Aceasta este una dintre cruzimile despărțirii: mama îmbătrânește, iar fiul rămâne tânăr.
Față de anii trecuți, șirul portretelor de la Putna s-a lungit. În urma fiecărei fotografii adăugate rămâne o familie care învață să trăiască în jurul unei absențe. O soție își strânge la piept chipul soțului. O mamă atinge obrazul fiului prin suprafața rece a fotografiei. Un copil caută în trăsăturile tatălui ceva ce ar putea recunoaște și în oglindă.
Nicio ceremonie nu îi poate aduce înapoi. Dar pomenirea le păstrează numele între cei vii, iar familiilor le spune că pierderea lor este văzută și împărtășită.
La Putna, sub clopotele mănăstirii, oamenii s-au rugat pentru cei morți și pentru întoarcerea celor dispăruți. S-au rugat și pentru ziua în care alte mame nu vor mai fi nevoite să vină aici cu portretele fiilor.
O mamă ar trebui să-și cuprindă copilul în brațe și să-i simtă răsuflarea. La Putna, unele mame au mai putut cuprinde doar o ramă. Au ținut-o aproape, cu grija cu care, odinioară, ținuseră un prunc.
