Sunt momente în care stadionul vieții se oprește pentru o clipă. Tăcerea cade peste tribune, iar vântul poartă doar ecoul pașilor celui care, ani la rând, a știut să pună jocul înaintea tuturor. Clubul CSO Viitorul Darabani își plânge astăzi directorul sportiv, Costel Nechifor, trecut la Domnul la doar 51 de ani—un profesionist adevărat, un pasionat al sportului, un om care a iubit fotbalul nu ca pe un spectacol trecător, ci ca pe o datorie de fiecare zi.
Pentru cei care l-au cunoscut, Costel n-a fost doar un nume pe o fișă de organizare. A fost mâna discretă care a ținut echilibrul, vocea calmă din vestiar, răbdarea din spatele fiecărei victorii și demnitatea de după fiecare eșec. A înțeles că fotbalul nu se joacă doar cu talpa ghetei, ci cu ținută, cu respect, cu inimă. Știa că drumul către poartă trece mai întâi prin oameni.
Pe băncile reci ale tribunelor, bătrânii orașului își vor aminti cum își saluta mereu cunoscuții, iar copiii vor continua să alerge spre gazon, învățați de el că mingea e mai mult decât un obiect: e o promisiune. Pentru Costel, Viitorul Darabani nu a fost doar un club, ci o familie lărgită, un loc unde fiecare junior trebuia să-și găsească lumina, iar fiecare jucător să-și audă numele rostit cu mândrie. A știut să adune, să sudeze, să repare. A semnat puține comunicate, dar a construit nenumărate punți între suflete.
Într-o lume care numără puncte și poziții în clasament, el a numărat oameni. Și i-a pus în poziția potrivită—nu doar pe teren, ci și în viață. Când rezultatul se încăpățâna să rămână nefavorabil, Costel era cel care spunea simplu: „Mergem înainte.” Când victoriile veneau, le primea cu decență, știind că aplauzele trec, dar caracterul rămâne.
Astăzi, vestiarul e mai tăcut, iar masa tacticilor e neatinsă. Însă pe tabla lui imaginară rămân schițate câteva idei care nu îmbătrânesc: fair-play, muncă, respect, comunitate. E moștenirea lui pentru un club care a pierdut o valoare, dar a câștigat un reper. Pentru că oamenii ca el nu se retrag; ei devin manuale nescrise după care învață generațiile ce vin.
Îl plâng colegii, staff-ul tehnic, jucătorii, suporterii. Fiecare are o amintire mică și caldă: un sfat spus la timpul potrivit, o strângere de mână care întărea curajul, o privire care spunea „am încredere în tine”. Din astfel de gesturi se construiește un club adevărat, iar CSO Viitorul Darabani e mai bun pentru că l-a avut pe Costel, la doar 51 de ani un model de dăruire și decență.
S-a stins un om al sportului, dar nu s-a stins lumina pe care a aprins-o. Mingea va continua să circule, iar tribunele se vor ridica din nou în picioare. Când echipa va intra pe teren, va urca odată cu ea și liniștea lui, siguranța lui, felul lui de a aranja lucrurile fără zgomot. Fiecare pas sprinten al unui junior, fiecare duel câștigat cinstit, fiecare braț ridicat către galerie va spune, în felul său: mulțumim.
Odihnească-se în pace.
Conducerea, staff-ul tehnic și jucătorii CSO Viitorul Darabani îi vor purta mereu numele în inimă—nu ca pe un trofeu, ci ca pe un drum.
