Botoșaniul, județul liniștit al colinelor și al drumurilor veșnic peticite, a mai bifat o premieră: polițiști anchetați pentru că… n-au văzut nimic. Da, ați citit bine. Într-o țară în care radarul e mai des închis decât deschis, iată că și ochii legii par să fi obosit de atâta „vigilență”.
La Ștefănești, nu doar roțile au scârțâit, ci și principiile. Ofițerii anticorupție au descins nu la vreo rețea de contrabandiști, ci direct în ograda celor care ar fi trebuit să-i prindă. Se pare că unii agenți au dezvoltat o viziune selectivă: vedeau doar ceea ce merita „iertat” și treceau cu vederea ceea ce ar fi trebuit sancționat. Probabil o nouă formă de orbire profesională – cauzată, desigur, de prea multă expunere la tentații locale.
Și, ca tabloul să fie complet, aflăm că unul dintre polițiști era și om de afaceri… discret. Ziua dirija traficul, noaptea trafica afaceri. O combinație originală între Codul Rutier și Codul Fiscal, în care se pare că profitul avea prioritate de trecere.
Cum se zice: „unde-i lege, e tocmeală” — mai ales când tocmeala vine cu factură.
Dar nu e cazul să ne grăbim cu judecata, căci, nu-i așa, „punerea în mișcare a acțiunii penale” e doar o etapă. În România, între „suspect” și „vinovat” e o distanță de câțiva ani, câteva amânări și o mână de avocați buni. Până atunci, totul rămâne o simplă coincidență birocratică.
Ironia supremă? Polițiștii care ar fi trebuit să sancționeze abuzurile sunt cercetați pentru… abuz în serviciu. Parcă legea a obosit și ea să mai țină pasul cu absurdul.
Iar oamenii din Ștefănești privesc mirați spre uniformele albastre: simbol al autorității, dar și al unei loialități care, se pare, s-a șifonat între două procese-verbale netrecute în sistem.
Când poliția devine subiect de dosar penal, încrederea publică se duce la plimbare fără permis. Și oricâte comunicate pompoase ar fi emise, oricâte explicații „procedurale” s-ar da, adevărul e simplu: oamenii s-au săturat să fie trași pe dreapta de o lege care se aplică doar celor fără uniformă.
Dar să nu fim răutăcioși. Poate că oamenii doar experimentau o nouă formă de poliție : „îți șterg amenda, dar îți bag o ofertă de transport mărfuri la preț bun”.
Colaborare public-privată în forma cea mai sinceră.
Cercetările, desigur, continuă. Procurorii spun că există suspiciuni de abuz în serviciu, favorizarea făptuitorului, fals intelectual și alte delicii juridice.
Noi spunem doar că, în România, singurul lucru care circulă mai repede decât mașinile sunt scuzele.
Și, ca în orice poveste polițienească autohtonă, apare și paragraful magic: „Facem precizarea că punerea în mișcare a acțiunii penale nu înfrânge prezumția de nevinovăție.”
Corect. La noi, nimic nu înfrânge prezumția de nevinovăție – nici măcar probele.
În timp ce ancheta merge, traficul moral e tot blocat. Șoferii sunt opriți pentru centură, iar unii polițiști sunt opriți pentru… lipsă de conștiință.
Cine-i oprește pe cei care opresc? Se pare că, din când în când, tot colegii lor – dar doar după ce se schimbă tura.
Până la noi ordine, Ștefăneștiul rămâne un punct fierbinte pe harta justiției românești. Unde legea nu se aplică, ci se negociază.
Iar când legea se negociază, demnitatea se duce cu girofarul stins, încet, spre ieșirea din oraș.
Până la finalizarea anchetei, să nu uităm totuși principiul de aur: prezumția de nevinovăție. Dar, la fel de bine, să nu uităm nici celălalt: prezumția că, acolo unde miroase a fum, rareori e doar o țigară aprinsă.
