Au luat harta țării și au tăiat cu pixul. Dar n-au tăiat cheltuieli, ci oameni, speranțe, demnitate.
Și, ca de fiecare dată, primul care a sângerat a fost Botoșaniul.
În birourile bine lustruite din Capitală, unde mirosul de asfalt proaspăt e doar o legendă și bălțile nu se lipesc de pantofi, s-a decis că Botoșaniul poate fi sacrificat. Din nou.
Pentru că, nu-i așa, „e prea departe”, „prea liniștit”, „prea sărac să conteze”.
Dar eu vă spun un lucru clar:
nu mai suntem județul care rabdă în tăcere, ci județul care explodează în fața cinismului.
Botoșaniul nu e o gaură în buget. E o rană deschisă pe harta unei Românii care și-a abandonat propriile membre.
Și când rana asta sângerează, nu mai vorbește în șoaptă. Vorbește prin glasul unui parlamentar care nu acceptă rușinea tăcerii. Doina Elena Federovici, senator PSD de Botoșani, nu mai cere explicații. Cere dreptate. Cere respect. Cere oprirea unui masacru administrativ care a îmbrăcat haina rece a austerității.
„Ajunge cu umilințele servite în plicuri guvernamentale! Botoșaniul nu e colonia Bucureștiului! Nu suntem țăranii din periferia finanțărilor, ci români cu același drept la dezvoltare!”
„Premierul-sculer-matador”
Ce face premierul Ilie Bolojan? Nu reformă. Ci execuție bugetară cu sânge rece. Cu mâna tremurând de aroganță, taie investițiile în gaz, drumuri, apă, canalizare – adică taie însăși șansa la normalitate a unor oameni care nu au cerut niciodată privilegii, doar decență.
Blocarea a 447 milioane lei pentru rețelele de gaz înseamnă 30.000 de familii condamnate la sobă și fum. Anularea a 127 de proiecte esențiale înseamnă comune izolate, oameni blocați în mocirlă, administrații falimentare, șantiere abandonate, constructori falimentați și mii de locuri de muncă pierdute.
„Ce faceți dumneavoastră, domnule Bolojan, nu e o rectificare – e o decapitare. Iar Botoșaniul nu mai vrea să stea cu capul plecat!”
„Ne-am săturat să fim rușinea din planșele voastre PowerPoint”
E ușor să tai bani dintr-un județ când n-ai călcat vreodată într-un sat care încă n-are apă la robinet. Când n-ai vorbit cu o mamă care face focul cu coceni în 2025. Când n-ai stat de vorbă cu un primar care și-a pus gaj casa pentru a continua lucrările dintr-un proiect „aprobat, dar nefinanțat”.
Dar Doina Federovici a fost acolo. Știe. Cunoaște fiecare kilometru de noroi, fiecare promisiune mincinoasă care s-a topit în campanie.
„Dacă pentru voi suntem o cifră de tăiat, pentru mine suntem o comunitate vie, care refuză să fie înjunghiată sub pretextul reformei. Vreți reformă? Începeți cu voi!”
„Nu vom plânge în tăcere. Vom țipa până cedează zidurile Guvernului.”
A venit vremea ca Botoșaniul să nu mai fie județul sacrificat. A venit vremea ca vocea celor ignorați să urle în urechile celor care se joacă de-a puterea.
Doina Federovici nu amenință. Denunță. Acuză. Luptă. Nu cu lozinci, ci cu realitatea:
„Nu ne vom lăsa îngropați în praful nepăsării voastre. Vom bate cu pumnul în masa guvernării până când investițiile vor reveni acolo unde le este locul: la oameni, nu la orgolii politice!”
„Botoșaniul nu cere. Botoșaniul reclamă!”
Într-un stat sănătos, nu există județe de mâna a doua. Dar în România tăiată cu foarfeca bugetară a cinismului, Botoșaniul e pus la colț pentru că n-a avut norocul să fie în grațiile Palatului.
Doina Federovici refuză să accepte această umilință. Și o spune clar:
„Dacă Guvernul nu-și retrage cuțitul din spatele comunităților, atunci va simți forța unui județ care s-a trezit. Și care nu mai iartă. Nici minciuna, nici ipocrizia, nici lașitatea.”
