Sub cerul limpede al Mănăstirii Putna, unde niciun nor nu tulbură liniștea, s-a desfășurat o ceremonie învăluită de gravitate și smerenie. Peste acest loc sfânt s-au înălțat tulburătoare rugăciuni pentru sufletele a peste 130 de bărbați români căzuți în războiul ruso-ucrainean, bărbați din Nordul Bucovinei, care au plecat mult prea devreme din lumea celor vii, lăsând în urma lor durere, amintiri și un gol de nemăsurat. Aceste rugăciuni, însoțite de strigarea numelor lor, au fost asemenea unor raze de lumină în mijlocul unei nopți întunecate, răsunând peste pământul pe care ei l-au apărat cu propriile vieți.
Irina Stănculescu, Consul General al României la Cernăuți, a fost prezentă la acest moment plin de emoție. Cu sufletul strâns de durere, dar și cu o profundă recunoștință, a adus omagiul întregii națiuni celor care au plecat prea devreme din lume. Alături de ea, oameni de seamă ai comunității românești din Bucovina de Nord, precum Vasile Răuț, Marian Gherman, Mihai și Irina Grosu, Aliona Răuț, Nicolae Șapcă, Elena Nandriș, Tatiana Golciuk și Maria Toacă, au împărtășit aceeași durere și aceeași neuitare.
Chipurile mamelor eroilor căzuți s-au contopit cu lacrimile care curgeau necontenit pe obrajii lor. Fiecare dintre ele, o icoană vie a sacrificiului, purtând în priviri o povară pe care cuvintele nu o pot descrie. Fiecare nume de pe buzele preoților, fiecare rugăciune șoptită a fost o reînviere a amintirii eroilor care, dincolo de moarte, veghează acum asupra noastră.
Din piepturile îndurerate ale mamelor, soțiilor și surorilor s-au desprins suspine în surdină, precum șoaptele neauzite ale celor care așteaptă cu speranță o minune. Fotografiile celor dragi, purtate cu o tandrețe sfâșietoare la piept, păreau a fi singura legătură palpabilă cu acele suflete pierdute, invocându-le amintirea cu o tandrețe care sparge tăcerea durerii. E ca și cum, prin acele imagini, dorul lor ar striga cu o voce mută către Ceruri, cerând încă o dată prezența lor vie, chiar și pentru o clipă.
În mijlocul acestor momente de răvășire colectivă, orice gând lumește pălea și se retrăgea. Grijile cotidiene, neliniștile mărunte, toate s-au dizolvat în aerul pur al Putnei, lăsând loc doar pentru contemplarea durerii. Un fel de tăcere sacră s-a instaurat între cei prezenți, o tăcere ce nu îndrăznea să tulbure suferința, precum o floare ce abia atinge solul, temătoare că ar putea răni un suflet doar prin prezența ei. Privirile celor rămași în urmă păreau să rătăcească prin spațiu, încercând zadarnic să zărească vreo rază de mângâiere, vreun semn divin care să le ofere alinare.
Durerea, când este atât de profundă și acută, devine aproape invizibilă în cuvinte. Nimic nu poate fi rostit fără să pară nepotrivit, iar liniștea rămâne singura reacție firească, în fața unui astfel de cataclism uman. O liniște apăsătoare, dar necesară, în care fiecare suflet rătăcit își caută alinarea în propria taină. Deși ochii privesc înainte, căutând sens, inima se întoarce către Cer, înălțându-se doar prin credința că, dincolo de această lume marcată de suferință, va exista o reîntâlnire, o împăcare eternă.
Și totuși, chiar în fața unei astfel de dureri imense, există o fărâmă de speranță. Ea se naște din murmurul Imnului Învierii, cântat cu voci care, deși frânte de durere, găsesc forța de a crede. E acea chemare la credință, acel cântec sfios care ridică din țărână sufletul îngenuncheat, întărindu-l din nou pentru a privi dincolo de nedreptatea morții. Pentru cei care rămân, povara devine suportabilă doar prin încrederea că acele cruci, purtate cu demnitate, ne vor aduna, cândva, în Ceruri.
Cei prezenți nu erau singuri în rugăciunea lor grupul vocal-tradițional „Ai lui Ștefan, noi oșteni” au adus nu doar vocile lor, ci și ecoul unei tradiții străvechi, o chemare din adâncurile istoriei, în care jertfa și credința au fost mereu țesute laolaltă. Grupul a dat glas unei rugăciuni colective, o simfonie de durere și speranță care răsună dincolo de hotarele vizibile ale lumii. E ca și cum cântecele lor ar fi legat Cerul de Pământ, iar vocile lor ar fi purtat, chiar și pentru o clipă, acele suflete căzute într-o lumină divină.
Și astfel, sub cerul senin al Putnei, durerea s-a transformat într-o rugăciune neîntreruptă, o chemare mută către Dumnezeu. Ecteniile și numele rostite nu doar că au păstrat vie amintirea celor plecați, dar au însuflețit o comunitate, amintindu-i că, deși viața trecătoare aduce suferință, prin credință și rugăciune, sufletele se pot ridica din nou, chiar și din cea mai adâncă durere. Aici, în inima Bucovinei, la hotarul dintre moarte și speranță, între cuvintele murmurate și cele nerostite, s-a conturat o nădejde tainică: de a ne reîntâlni în veșnicie, acolo unde suferința nu mai există, iar toate lacrimile sunt șterse.
Cu inimile pline de recunoștință și cu sufletele întărite prin rugăciune, toți cei prezenți au trăit pe deplin această împreună-rugăciune, un moment de unitate în fața durerii, dar și de speranță nesfârșită, de credință că cei dragi nu sunt pierduți, ci doar au trecut într-o altă lume, unde îi vom regăsi cândva.
Foto credit. Mihai Grosu
