„Cei dragi ai noştri nu mor în ceasul când coboară în mormânt, ci numai atunci când coboară în uitare (…) şi uitarea singură face despărţirea veşnică, între vii şi morţi”. (anonim)
De-a lungul devenirii sale istorice, poporul român a fost marcat de o serie de momente, care i-au pecetluit existenţa sa zbuciumată. Însă, momentul definitoriu, “ora astrală a românilor” după cum remarca istoricul Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, rămâne anul 1918, când Basarabia, Bucovina şi Transilvania, s-au unit cu România.
Prima provincie care s-a unit cu patria-mamă a fost Basarabia. La 27 martie/9 aprilie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor – 138 de deputaţi – a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea de unire a Basarabiei cu România.
A doua provincie care s-a unit cu România a fost Bucovina. Pe 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, convocat în capitala provinciei, la Cernăuţi, format din reprezentanţi ai românilor, polonezilor, germanilor şi rutenilor, la propunerea lui Iancu Flondor, care a prezidat lucrările Congresului,a votat, cu majoritate zdrobitoare, “unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru”.
Pe 1 decembrie 1918, la Alba – Iulia, Marea Adunare Naţională, în prezenţa celor 1228 de delegaţi aleşi şi a peste 100.000 de oameni, veniţi din toate colţurile Transilvaniei, a proclamat, prin glasul lui Vasile Goldiş, într-o puternică atmosferă de entuziasm popular, unirea “acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.
Împlinirea visului de veacuri al tuturor românilor, unirea în graniţele unuia şi aceluiaşi stat, “de la Nistru pîn la Tisa”,după frumoasa exprimare a poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, în Doina sa, s-a datorat participării României la primul război mondial, de partea Antantei, din vara anului 1916, care recunoştea dreptul României de a se uni, în cazul victoriei, cu Bucovina, Ardealul, Crişana, Maramureşul şi întreg Banatul.
În baza Legii de recrutare, din 25 aprilie 1914 şi a Legii de organizare a armatei din 30 decembrie 1914, România a chemat sub arme, la începutul Campaniei din 1916, 813.758 de soldaţi şi gradaţi şi 19.843 de ofiţeri, adică 15% din populaţia masculină a ţării cu vârste între 18 şi 46 de ani, capabilă să poarte arme.
Între unităţile angajate în această epopee a luptat şi Regimentul 29 Infanterie Dorohoi, în care au fost înrolaţi şi ostaşii dărăbăneni. Regimentul 29 Dorohoi este continuatorul Regimentului 8 Linie creat în 1868 şi al Batalionului II Dorohoi din Regimentul 16 Dorobanţi, Botoşani, devenit, prin Înaltul Decret nr. 1164 din 1880, Regimentul 29 Dorobanţi Dorohoi. Regimentul al VIII-lea „Dragoş” nr. 29 Infanterie s-a organizat în anul 1891, prin Decretul nr. 2329, preluând drapelul Regimentului 8 Linie; la 10 mai 1902 a primit drapel nou.
Regimentul 29 Infanterie Dorohoi a pornit în eşalonul II al forţelor. În ziua mobilizării, 14 august 1916, pe când forţele de acoperire traversau Carpaţii, regimentul se afla încă în garnizoana Dorohoi, începând a-şi aduna rezerviştii şi a-şi organiza formaţiunile de luptă. Mobilizarea s-a făcut cunoscută prin sunete de tobe şi corn şi prin sunete de clopote. Pe data de 21 august 1916, regimentul era constituit, fiind format din: 61 de ofiţeri, 3447 ostaşi, 410 cai şi 86 de trăsuri, condus de locotenent – colonelul Ioan Pascu. Printre ofiţeri se numărau: maiorul Al. Zitti, comandantul batalionului 1, căpitanul Anghel Ţaţomir, comandantul batalionului 2, locotenent – colonelul Dumitru Gheorghiu, comandantul batalionului 3, locotenentul Leonard Mociulschi, viitor general în armata română, comandantul companiei 10. 
La începutul războiului, Regimentul 29 luptă în Transilvania, cele mai mari pierderi înregistrându-le în intervalul 19 – 23 septembrie, când şi-au pierdut viaţa 108 ostaşi, 407 au fost răniţi, iar 249 au fost daţi dispăruţi. La sfârşitul lunii septembrie 1916, regimentul a fost retras în Moldova, pentru ca, la începutul lunii octombrie să fie repartizat în sectoare de front pe Valea Oituzului şi pe Valea Caşinului. Între 13 şi 29 octombrie, batalioanele regimentului sunt la dispoziţia Diviziei 7 Infanterie, pe Valea Uzunului.
Începutul lunii noiembrie găseşte batalioanele Regimentului 29 dislocate pe fronturile de la Oituz şi Valea Caşinului. Cea mai mare parte a lunii noiembrie (10 – 30 noiembrie) şi prima decadă a lunii decembrie (1-12 decembrie), batalioanele 1 şi 3 luptă în diferite sectoare pe frontul de la Oituz (Brezoiul, Cernica). Batalionul 2 este angajat în toate confruntările din linia de apărare a Caşinului de sus, împreună cu celelalte forţe ale Diviziei 15.
Începând cu data de 13 decembrie şi până la finele anului 1916, batalioanele regimentului 29 Infanterie poartă lupte între Caşin şi Mărăşeşti, cele mai mari pierderi avându-le batalionul 2: 39 de morţi, 106 răniţi şi 52 de dispăruţi. 
Pe plan naţional, sfârşitul anului 1916 aducea, cu sine, un bilanţ catastrofal: familia regală, guvernul, parlamentul şi armata fuseseră obligate să se retragă în Moldova, inamicul ocupase 2/3 din teritoriul ţării, inclusiv Bucureştii, iar frontul se stabilizase pe aliniamentul Carpaţii Orientali – linia fortificată Focşani – Nămoloasa şi pe Siret, aproape de vărsarea acestuia în Dunăre.
La începutul anului 1917, comanda regimentului este preluată de locotenent – colonelul Dumitru Gheorghiu, fostul comandant al batalionului 3, în timp ce fostul comandant, Ioan Pascu preia comanda Brigăzii 7 Mixtă. Pe 10 ianuarie, Batalionul 2 este trimis la Mănăstirea Caşin pentru refacere, iar pe 15 ianuarie, regele Ferdinand, generalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a, generalul Eremia Grigorescu, colonelul Alexandru Sturdza, comandantul Diviziei 8, care, peste câteva zile, a dezertat, trecând la inamic, inspectează frontul batalionului 2 din Regimentul 29 Infanterie, situat la nord-vest de satul Mănăstirea Caşin. Batalioanele 1 şi 3, vor acţiona, în perioada ianuarie – februarie, în sectorul Voloşcani – Ireşti.
În intervalul 16 martie – 21 aprilie, batalioanele 1 şi 3 din Regimentul 29 s-au aflat în refacere la Fundu Răcăciuni, comuna Răcăciuni, judeţul Bacău. În acelaşi timp, primeşte ordin de a se deplasa la Fundu Răcăciuni şi batalionul 2 de pe Valea Caşinului. La regiment se prezintă locotenentul francez Ginesty Sonis, care va sprijini instrucţia trupei după noile principii de luptă. Se face pregătire în şcoli pe specialităţi: mitraliere, puşti mitraliere, grenade, folosirea măştilor de gaze, observatori, telefonie etc.
Pe 22 martie, ostaşii regimentului participă la discursul regelui Ferdinand, pe platoul de lângă gara Răcăciuni: “Vouă, fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei, care va asigura fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată, dreptul de a stăpâni, într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la treburile politice” (vot universal – n.n.). Cuvântul regal a avut o extraordinară forţă de consolidare şi amplificare a motivaţiei soldaţilor – ţărani de a continua lupta. Pentru ei, sfârşitul războiului trebuia să însemne, în primul rând, împroprietărirea. Este ceea ce explică soliditatea frontului intern – absenţa oricăror tulburări în rândurile populaţiei şi armatei – precum şi imunitatea manifestată faţă de propaganda comunistă, desfăşurată de soldaţii ruşi, câştigaţi de ideile lui Lenin.
Până la începerea campaniei din vara anului 1917, Regimentul 29 Infanterie este dislocat pe frontul Caşinului.
La sfârşitul lunii aprilie 1917, noua armată română era reconstituită, ca urmare a misiunii militare franceze, condusă de generalul Berthelot, sosită în ţară, la începutul lunii octombrie 1916 şi a dotării tehnice sperioare. Mai mică decât cea cu care intrasem în război, în august 1916, ea număra doar 700.000 de oameni. Nucleul de bază îl constituiau cele două armate (I şi a II-a), compuse din 458.000 de soldaţi. Mai mult, propaganda românească a ridicat moralului soldatului român, făcându-l invincibil.
Eroismul ostaşilor din Regimentul 29 s-a făcut simţit, în vara anului 1917, în bătăliile de pe Valea Caşinului, dându-se lupte aprige în jurul Măgurii, pe Plaiul Măgurii şi la Groapa Măgurii.
Rezistenţa eroică a armatei române în Moldova a salvat statul român, dar, totodată, a oprit şi înaintarea Puterilor Centrale spre Rusia.
Pe 7 noiembrie 1917, Regimentul 29 este schimbat de pe poziţie şi trimis în refacere la Mănăstirea Caşin, ca rezervă a Diviziei 8, revenind pe poziţia de pe Plaiul Măgurii pe 5 decembrie. În ziua de 13 decembrie, vine pe front prinţul Carol, interesându-se de starea trupei. Pe 29 ianuarie 1918, Regimentul 29 este scos de pe front şi trimis la Mănăstirea Caşin pentru a se pune la dispoziţia Diviziei 1, de pe Valea Oituzului. Începând din 28 februarie, regimental va staţiona în satele Valea Rea, Ciocani şi Olăreşti, până la 26 martie, când întâmpină pe rege, pentru a doua oară, la Răcăciuni. În acest interval, ostaşii vor ajuta localnicii la muncile agricole.
Pacea de la Brest – Litovsk , din 18 februarie/3 martie 1918, între Rusia Sovietică şi Puterile Centrale şi intrarea trupelor germane în Ucraina, a lăsat România total descoperită în faţa centralilor şi înconjurată, din toate părţile de duşmani. Pe cale de consecinţă, România a fost nevoită să încheie cu duşmanul pacea de la Bucureşti, la 24 aprilie/7 mai, ce a fost deosebit de grea pentru ţara noastră, însăşi armata română fiind demobilizată.
În aceste condiţii găsim Regimentul 29 Infanterie cantonat în garnizoana Dorohoi, la începutul lunii mai 1918. În contextul pericolului reprezentat de pretenţiile Ucrainei de a anexa Bucovina, Consiliul Naţional Român cere ajutor autorităţilor din România. Trei detaşamente ale Regimentului 29, conduse de colonelul Gheorghiu, au plecat spre Bucovina, oprindu-se, mai întâi, la Siret, unde au alungat hoardele bolşevice, care terorizau populaţia. În ziua de 29 octombrie, trupele române ocupă Cernăuţiul, preluând controlul asupra tuturor instituţiilor din oraş. După îndeplinirea misiunii de luptă, Regimentul 29 Dorohoi se întoarce în garnizoană.
Victoriile Antantei din vara anului 1918 au creat condiţiile reintrării României în război, ceea ce s-a şi întâmplat, pe 28 octombrie/10 noiembrie 1918, găsind ţara noastră în tabăra puterilor învingătoare.
Participarea României la Primul război mondial, între 1916-1918, a urmărit permanent idealul Marii Uniri, realizat, însă, cu preţul unor mari jertfe: 339.117 morţi, 299.000 grav răniţi şi 116.000 de prizonieri. În categoria martirilor care s-au jertfit pentru pământul strămoşesc şi pentru făurirea României Mari, se înscriu, incontestabil şi cei 196 de eroi dărăbăneni, bajureni şi teioşeni, înrolaţi în Regimentul 29 Dorohoi, care, prin vitejia dovedită pe câmpurile de luptă şi prin sacrificiul lor suprem, au intrat în “Cartea de Aur” a Istoriei Românilor”. Este datoria noastră de onoare, să nu-i uităm, să le respectăm, de-a pururi, jertfa supremă şi să sădim în inimile tinerei generaţii, chiar dacă vremurile nu sunt tocmai favorabile, sentimentul cultului pentru înaintaşii noştri, loialitate pentru istoria naţională, valorile creştine, limba română şi dragostea pentru tot ceea ce este românesc.
Glorie eternă, eroilor neamului!
Profesor de istorie,
Lucian FLOREA
