În nordul Botoșaniului, vinerea are miros de pâine caldă și pași grăbiți. Pe ulițe, în fața porților cu vopsea scorojită, două siluete se văd mereu la aceeași oră: Andrei Nenișcă și Vasile Postolachi. Un administrator de restaurant din Darabani și un profesor de religie, două roți ale aceluiași car, împing înainte o idee simplă și mare: „Pentru a primi bine, trebuie să faci bine.”

Nu fac paradă din faptele lor. Își suflecă mânecile, ridică oala cu mâncare caldă și bat la ușile unde foamea și singurătatea s-au încuiat de ani. Când pragul se deschide, nu intră doar o porție de tocană sau o supă aromată, intră liniștea că nu ești uitat. Andrei aduce gustul care adună oamenii la aceeași masă, Vasile aduce cuvântul care așază sufletul pe scaunul din capul mesei. Împreună, sunt ca două brațe ale aceleiași bunătăți: unul hrănește trupul, celălalt, curajul.

Vineri de vineri, traseul lor desenează pe hartă o geografie a grijii: o bunică ce a învățat să zâmbească din nou, un bătrân care își măsoară zilele în linguri de recunoștință, o mamă singură care împarte porția în patru și tot îi rămâne speranță. Nu întreabă „merită?”; întreabă „unde?”. N-au învățat verbul „a refuza”. Când orașul e grăbit și lumea își numără like-urile, ei își numără ușile deschise.

Andrei, obișnuit cu rigoarea unui restaurant, știe că o masă bună începe cu respect: pentru ingredient, pentru timp, pentru cel ce se așază în față. Vasile, obișnuit cu băncile din școală și textul sacru, știe că fiecare om e o lecție vie. Între ei, bunătatea capătă ritm: o rețetă potrivită la foc mic, o rugăciune spusă rar, o glumă care rupe gheața. Când pleacă, în urma lor rămâne un detaliu aproape invizibil: ușile nu se mai închid chiar la fel de strâns.

Generozitatea lor nu e spectacol, e disciplină. Nu e campanie, e reflex. Nu e eveniment, e obicei. Din acest obicei se țes legături, ca firele unui fular pe care îl pui pe umerii reci ai comunității. Și dacă îi întrebi de ce, răspunsul e o ecuație cu soluție clară: „Pentru a primi bine, trebuie să faci bine.” E matematica inimii, în care adunarea se face împărțind.

Poate că lumea mare se schimbă greu. Dar lumea dintr-o curte, dintr-o cameră cu sobă, dintr-un sat de la capătul județului se schimbă într-o clipă: clipa în care cineva îți spune pe nume și îți pune o farfurie aburindă în față. Acolo, binele nu e idee abstractă; are miros, are gust, are glas. Are chipul a doi tineri care nu au spus „nu” niciodată.

Felicitări, Andrei Nenișcă și Vasile Postolachi. Pentru pașii voștri repetați, pentru umerii pe care se sprijină atâtea zile grele, pentru felul în care transformați vinerea într-o promisiune ținută. Dacă binele ar avea adresă, ar primi corespondența la Botoșani. Iar dacă ar avea motto, ar fi al vostru: simplu, limpede, adevărat.

Și poate că acesta e cel mai mare dar al vostru: nu doar masa caldă de astăzi, ci foamea de a face bine și mâine. Într-o lume în care mulți așteaptă semne, voi sunteți semnul. Iar cine vede, înțelege: binele prinde gust doar când e împărțit.