Imaginile circulă — crude, tăioase — și rămân în minte ca o scenă la lumina rece a unei camere care nu iartă. Un elev îi smulge profesorului telefonul din mână, îl înjură, îl împinge, îi pune mâinile la gât sub privirile colegilor care privesc încremeniți. Nu e doar un incident. E o hartă a unui loc care a uitat să fie casă, o hartă pe care s-au șters rând cu rând semnele bunului-simț.

Școala, o dată, era arca în care se transmiteau nu doar formule și date, ci și regulile nescrise ale conviețuirii — acei „7 ani de acasă” despre care tot vorbim. Astăzi, în multe clase, arcul s-a crăpat: respectul a devenit o monedă rară, disciplina — o poveste spusă la orele de dirigenție, iar profesorul — o ființă expusă, vulnerabilă în fața gesturilor care odinioară erau condamnate fără ezitare.

Ceea ce vedem pe filmare nu este o întâmplare izolată, pe cât e simptomul unei boli sistemice. E semnalul că gardienii sistemului — directorii, inspectorii, decidenții din învățământ — au dormit la post sau au aplicat leacuri de dragul statisticii. Când cadrele didactice ajung să-și ceară dreptul de a preda în siguranță, când profesorii semnalează agresiuni și întâmpină tăcere administrativă, instituția devine complice la normalizarea violenței.

Cine este responsabil? Răspunsul nu încape doar într-o notă disciplinară trimisă „mai departe”. Responsabilitatea e colectivă: a familiei care nu și-a mai asumat educația copiilor, a comunității care tolerează excesele instituite ca „dovadă de personalitate”, a politicii care transformă școala în teritoriu de interes electoral, dar uită să investească în oameni — în formare comportamentală, consiliere psihologică, resurse pentru managementul clasei și protecție reală pentru profesori.

Dacă imaginile acestea nu sunt un cutremur pentru conducerea sistemului — atunci care va fi? Câte videoclipuri trebuie să circule pentru ca cineva să-și dea seama că nu mai este vorba de „cazuri izolate”? Profesorii cer protecție, elevii cer limite, părinții cer rezultate — dar nimeni nu cere, cu adevărat, să reconstruim cadrul moral pe care se sprijină școala.

Să nu ne ascundem după statistici: măsuri concrete sunt posibile. Stabilirea unui protocol clar, aplicat imediat, când profesorii sunt agresați; formare obligatorie pentru gestionarea conflictelor; programe sustenabile de educație parentală; consiliere psihologică accesibilă elevilor; și, da, responsabilizarea reală a celor care conduc școlile — nu doar prin rapoarte, ci prin prezență, sancțiuni transparente și un dialog deschis cu comunitatea.

Altminteri, riscul e să transformăm fiecare clasă într-un set filmat pentru circulație online: o lume în care demnitatea adultului nu mai are greutate și în care curajul de a semnala devine act de supraviețuire. Nu e doar rușine — e urgență morală.

Dragi conducători ai învățământului: priviți imaginile. Nu ca la un scandal mediat, ci ca la oglinda voastră. Când clasa se rupe, se rupe societatea. Și când profesorul este în pericol, este în pericol însăși misiunea școlii.

Acum aveți de ales: să trimiteți încă o circulară sau să mișcați lucrurile. Dacă nu se mișcă, atunci viitorul va vorbi pe filmările copiilor care cresc fără busolă — iar atunci va fi prea târziu să pretindeți că nu ați știut.

— Un strigăt dintr-o clasă care încă speră la normalitate.